La data de 2 iunie 1821, în luna în care pandurul Tudor Vladimirescu era asasinat la Târgoviște de către eteriști, se năștea Ion C. Brătianu, cel de-al cincilea copil al cuplului Dincă și Anastasia Brătianu(fostă Tigveanu). Născut în județul Argeș, la Pitești, într-o familie, cea a Brătienilor, care este amintită în documentele Țării Românești începând cu sec. al XVI-lea, Ion Brătianu nu s-a bucurat de o copilărie fericită, însă acest lucru l-a întărit și l-a transformat într-o persoană puternică. Crescut mai degrabă într-o familie matriarhală, în care autoritatea și severitatea mamei erau de netăgăduit, tânărul Brătianu va reuși să devină un veritabil întemeietor de dinastie, caracterizat, printre alții, cum ar fi Lucian Boia drept, „…cel mai influent om politic român din a doua jumătate a sec. al XIX-lea” și de Neagu Djuvara, „ fără îndoială cel mai mare om politic al nostru din veacul al XIX-lea”.
Ion C. Brătianu a fost inițiat alături de frații săi în tainele educației de institutori francezi și greci care erau plătiți de tatăl său, dornic de a le pune temelia unor bune cunoștințe. Formarea va continua la școala publică din Pitești, unde un fost discipol al lui Gheorghe Lazăr, Simonide, va reuși să ajungă la inima tânărului și pe lângă învățăturile necesare îi va inculca și un puternic sentiment patriotic. Această sămânță plantată bine de Simonide va răsări și se va dezvolta în anii ce vor urma pentru elevul său.
Începând cu anul 1835, la vârsta de 14 ani, Brătianu se va muta la București și, după moda timpului, va îmbrățișa cariera armelor, făcând parte din cadrul unei subunități a unui regiment de cavalerie în fruntea căruia se afla chiar fratele său mai mare, Teodor. După numai trei ani, junele Brătianu, care se apropia de vârsta majoratului, va avansa până la gradul de sublocotenent, ducând o viață modestă, fără abuzuri sau vicii. Din acest punct de vedere, al modului de viață, se aseamănă foarte mult cu primul rege al României, Carol I de Hohenzollern Sigmaringen, cu care a dezvoltat de-a lungul timpului o relație bazată pe respect reciproc, însă nu una lipsită de suișuri și coborâșuri, sau de momente mai mult sau mai puțin tensionate.
Linia vieții îl va aduce pe Ion Brătianu în epicentrul societății franceze, la Paris. La data de 6 iulie 1841 acesta lua drumul Franței, unde, conform lui Apostol Stan, va urma cursurile de inginerie și economie politică, precum și pe acelea de istorie universală. A fost perioada în care Brătianu s-a maturizat și din punct de vedere intelectual, a strâns legături cu membrii importanți ai societății franceze și cu ceilalți fii de români aflați la Paris, consolidându-și în același timp și viziunile politice, de orientare republicană. În capitala franceză, Ion Brătianu alături de alți români precum Nicolae Bălcescu, C.A. Rosetii, frații Golescu ș.a. au dezvoltat legături directe cu personalități de primă mână precum Alphonse de Lamartine, Jules Michelet, Paul Battaillard, J.A. Vaillant și Edgar Quinet.
Începând cu anii 1844-1845, Ion Brătianu, alături de fratele său Dumitru și de C.A. Rosetti se vor înscrie în structurile unor loji masonice care conțineau o preponderență a micii burghezii. La sfârșitul anului 1845, majoritatea tinerilor români proveniți din Principate și care se aflau la studii la Paris se vor coaliza în „Societatea studenților români” al cărei patron spiritual era poetul Lamartine. Izbucnirea acțiunilor revoluționare în februarie 1848 la Paris îl găsea pe Ion Brătianu alături de alți conaționali în mijlocul francezilor care se arătau nemulțumiți de guvernarea despotică a regelui Ludovic Filip. După preluarea puterii de către Guvernul revoluționar se pare că Brătianu s-ar fi oferit chiar să pună bazele unor contingente românești care să asigure apărarea noului regim politic.
A urmat înfrângerea mișcărilor revoluționare din spațiul românesc, iar Ion C. Brătianu va fi ostracizat alături de ceilalți pașoptiști și își va găsi locul din nou în Franța. Aici, patrioții români exilați au avut o strânsă colaborare cu membrii Comitetului Central Democratic de la Londra aflat sub conducerea lui Mazzini. Fratele lui Ion Brătianu, Dumitru, a fost singurul român care a făcut parte din structurile acestei organizații, dovadă stând și corespondența purtată de acesta cu Mazzini și cu alți oameni politici importanți ai vremii care achiesaseră la ideile mazziniene.
Începând cu anul 1851, Ion Brătianu va pune bazele –alături de bunul său tovarăș C.A.Rosetti- unei publicații, Republica Română, unde erau reliefate și ideile politice ale tânărului Brătianu. În anul 1853, tânărul argeșean continua să militeze pentru drepturile românilor și îi aducea la cunoștință, printr-un memoriu, împăratului Napoleon al III-lea, că o eventuală unire a Țării Românești cu Moldova care să includă inclusiv și sudul Basarabiei ar fi creat la Dunăre un stat puternic, fapt care ar fi fost avantajos și pentru Franța. În luna iunie a aceluiași an, Ion C. Brătianu a fost arestat de poliția franceză deoarece se găsise în locuința sa o tipografie clandestină prin intermediul căreia se presupunea că românul imprima anumite manifeste în strânsă legătură cu un grup secret ce avea drept obiectiv lichidarea lui Napoleon al III-lea. În cele din urmă, Brătianu va fi achitat pentru acuzația de a fi participat la complotul antiregal, dar va rămâne închis pentru alte învinuiri și va fi condamnat la 16 ianuarie 1854 la trei ani de detenție și la plata sumei de 500 de franci. La 14 iulie 1856, de ziua Franței, Brătianu va fi grațiat de către Napoleon al III-lea. Împăratul francez nu l-a agreat niciodată pe Brătianu deoarece îl considera un revoluționar autentic, cu puternice influențe republicane, care oricând putea să creeze turbulențe în interiorul unui stat.
În anul 1855, un alt memoriu adresat de Brătianu lui Napoleon al III-lea scotea în evidență succesul uriaș de care urma a se bucura Franța dacă sprijinea mișcarea de formare a statelor naționale din zona sud-estică a Europei. Inițiativa lui Ion C. Brătianu venea într-un moment delicat în care se regăseau Principatele Române, aflate sub ocupația austriacă, care s-a realizat în contextul războiului Crimeii(1853-1856).
La data de 8 iulie 1857 exilul lui Ion C. Brătianu lua sfârșit. În același an acesta s-a înscris pe listele din Argeș și a fost ales ca membru în cadrul Adunării ad-hoc, implicându-se în lupta pentru susținerea Unirii într-un mod categoric.
În vara anului 1859, la etatea de 38 de ani, Ion Brătianu s-a căsătorit cu Caliopi Pleșoianu(Pia), fata unui moșier din Vâlcea cu care a avut opt copii pe care, conform spuselor lui Anastasie Iordache, i-a crescut cu o mână de fier, inculcându-le principii ferme precum: dragostea de patrie, cultul pentru muncă și înaltul sentiment al datoriei împlinite.
Despre procesul de conturare a României moderne și implicarea lui Ion C. Brătianu în viața politică românească voi scrie articole în următoarele articole. .
Prof. Alin Manole
