You are currently viewing DE LA CITITORI: Pervertirea omului la maturitate

DE LA CITITORI: Pervertirea omului la maturitate

Visele devin atât de repede realitate! O libelulă poate fi zâna florilor, iar vrăbiuţa care se scaldă în pâmântul din jardinieră o prinţesă fermecată. Bostanii sunt caleşti trase de şoricei transformaţi în armăsari focoşi.
Păsărelele şi şoriceii dau întotdeauna o mână de ajutor prinţesei necăjite, în timp ce copacii se transformă în întunericul pădurii în monştri fioroşi. Bogăţiile nu au nicio valoare, aurul este doar un metal galben care poate fi oricând înlocuit de o banală sârmă, tot aşa cum cele mai scumpe diamante nu valorează nimic în faţa biluţelor de sticlă colorată înşirate pe o aţă. Fericirea în forma ei cea mai pură există doar în ochii limpezi ai copiilor.
Pentru că în universul copiilor nu există nici răutate, nici invidie, nici orgolii, nici dominare. Există doar prinţi, prinţese si zâne. Există tot ceea ce vor copiii să existe.
Oare ce declanşează pervertirea omului la maturitate? De ce nu putem să rămânem la fel de senini, buni şi lipsiţi de meschinării o dată maturizaţi?
Este adevărat că Mikey Mouse nu ne mai ascultă şi aflăm dureros de „abrupt” că nu există Moş Crăciun. Nici iepuraşii nu-i mai privim ca pe nişte prieteni de joacă. Ne abrutizăm şi începem să-i apreciem mai mult în ceaun decât în ţarcul cu jucării. Mielul devine mai repede asociat cu vin şi cartofi la cuptor, decât cu versurile legate de primăvară.
Devenim oameni mari şi răi în acelaşi timp. În loc să evoluăm prin educaţie şi învăţare, ne prăbuşim pe o scară a valorilor al cărui „sus” sau „jos” nu mai suntem capabili să-l definim. Experienţa de viaţă, educaţia, maturizarea pervertesc valorile cu care Creatorul l-a înzestrat pe om. Trăim într-un păienjeniş de interese. Încercăm să supravieţuim călcând în picioare aproape tot ce ne stă în cale. Respectul este legat în cele mai multe cazuri de frică sau interes, în timp ce o scară a valorilor morale nu mai există.
Copiii au conştiinţa credinţei în divinitate, in Dumnezeu. Cu cât ne apropiem declarativ de divin, cu cât aprindem lumânări, cu cât ne rugăm mai mult prin biserici sau mănăstiri fara sa simtim asta, cu atât pierdem divinul din suflet.
Ne îndepărtăm de copilărie, ne maturizăm şi ne înrăim într-o lume în care nu ar trebui să uităm că nu noi, maturii, suntem stăpâni, ci ei, copiii.
Pentru că lumea noastră este îngrădită în reţele de orgolii, interese si răutăţi, pe când lumea lor este ceea ce vrea sufletul lor curat să fie…

SEBASTIAN POPESCU