Odată ajunși la Londra, fiecare își reluă imediat activitatea, obiceiurile, preocupările, idilele de dragoste. Atât aici, cât și în țară, s-au întâmplat multe, într-un timp relativ scurt. După terminarea facultății, cei doi absolvenți nu au mai petrecut vacanța în România. Cosmin, avusese destul timp să se obișnuiască cu ideea că Daiana va pleca. Și cum „ochii care nu se văd se uită!”, repede se uită și el în stânga și în dreapta, găsindu-și consolare în alte brațe, căci slavă Domnului, roiau fetele prin Londra ca albinele prin lanul de 3oarea-soarelui, în toiul verii pe câmpurile Moldovei! A avut așadar cu ce să-și umple timpul liber din berechet. Radu și Mirabela se aflau în continuare într-o relație care, în cele din urmă a sfârșit printr-o căsătorie. Viața își urma cursul firesc, cu bune și cu rele, așa cum fusese lăsat și orânduit de Dumnezeu. În anul următor, tinerii căsătoriți au fost nevoiți să vină în țară cu mult înainte de vacanță, pentru a-și lua un ultim bun-rămas de la tatăl lui Radu, care suferise un atac de cord, urmat inevitabil de deces. Durere mare pentru toți, dar mai ales pentru el, care după cum bine știm, în ciuda tuturor divergențelor dintre ei, îl iubea mai mult decât lăsa să se vadă. Apoi, în celălalt an, au venit toți la înmormântarea bunicii lui Cosmin și a Mirabelei, mama doamnei Clara.

Afacerea, de-acum a familiei, mergea bine, însă umbrită de astfel de evenimente, care făceau prin legea firii parte din viață. Viață care de cele mai multe ori, atârnă de un fir de ață, ori de locul în care te aflai într-un anumit moment. Însă viața are și bucurii. Oare ce bucurie mai mare poate exista decât aceea a aducerii pe lume a unui copil. De o astfel de bucurie au avut parte Radu și Mirabela, când Dumnezeu i-a binecuvântat cu o minunăție de fetiță, pe care au botezat-o în amintirea regretatei bunici, Dorina. Semnificația acestui nume, avea să o găsească Radu, mult mai târziu, primind-o ca pe o mană cerească: Darul Domnului! Despre deschiderea unei afaceri în România și despre întoarcerea definitivă, nimeni nu mai adusese vorba, parcă subiectul devenise tabu. Asta până în luna premergătoare vacanței obișnuite din august, a anului…Erau oameni maturi, schimbaseră deja o dată ,,prefixul” de când se aflau în Anglia și se îndreptau vertiginos spre patruzeci de ani. O vârstă frumoasă, vârsta la care nu-ți poți permite să mai faci greșeli! Teoretic! Practic însă, la orice vârstă poți greși. Ești om, ești supus oricând greșelilor. Pe unele, ți le poți ierta, pe altele însă, le duci pe umeri povară toată viața… Dar, de-ar ști omul ce-l așteaptă, nu s-ar naște niciodată!… zice o vorbă veche românească. Trecuseră la acea vreme, paisprezece ani de când Radu și Cosmin se aflau în Anglia. Londra, devenise a doua lor casă. Cum spuneam, Radu se căsătorise cu Mirabela, binecuvântați tiind și cu un copil. Cosmin, era încă holtei, zburător din creangă-n creangă. Oricât a căutat, marea lui dragoste nu era ascunsă printre frumoasele londoneze.

Într-o seară, pe când cei trei se aflau pe terasa unui local, la o bere, Mirabela începu să depene amintiri din prima lor vacanță petrecută alături de familia lui Radu și de-acolo, un singur pas a mai fost până la hotărârea finală de a se întoarce în România. Marea problemă era că în țară, cu o turmă de construcții, din toate cunoștințele lor, nu aveai posibilitatea să pătrunzi ușor pe piață. Trebuia foarte bine analizată situația, tatonat pas cu pas terenul. Nu erau începători, nu puteau risca, așa că au studiat foarte bine piața românească, și după numeroase discuții, păreri și contra păreri, ajunseră toți la concluzia  că cea mai mare oportunitate, de a dezvolta o afacere, ar fi în IT. După câțiva ani buni în care proiectele de informatizare nu se regăseau decât ca simple propuneri, începând cu anul 2000, în România se pusese bazele unei noi perioade în industria de IT. Era începutul erei informatizării a numeroase instituții, ceea ce a dus chiar și la creare unor noi structuri în guvern, înființându-se un nou minister, cel al comunicațiilor. Începutul  nu s-a dovedit a fi chiar ușor, însă curând au început să stângă roadele și în timp ce numeroase intreprinderi disponibilizau din funcții forța de muncă umană, înlocuind-o cu computere de ultimă generație, ei își măreau considerabil numărul de angajați și implicit cifra de afaceri.

Erau două familii fericite, mulțumite de realizările lor de până atunci, dar și cu proiecte mari de viitor. De ce două… familii? Pentru că holteiul nostru, cel care își căutase neîncetat  dragostea prin smogul Londrei, o găsise, în toată splendoarea ei, la puțin timp după întoarcerea în frumoasa și însorita noastră capitală. O chema Iuliana. Lucra în Administrația Publică. Ce  îți este și cu statul pe la ghișee, întocmind maldăre de acte! Se spune „Birocrația omoară România!” Fals. Birocrația te ajută să socializezi. Ai timp să interacționezi, să schimbi câte o vorbă, câte o părere, câte o înjurătură (nu și în cazul de față), să faci o invitație la un suc, la o cafea, să-i propui apoi funcționarei să-ți devină soție cu acte în regulă și… iar ghișee, acte, așteptări și înjurături, dacă este cazul! Asta a făcut și Cosmin, mulțumind lui Dumnezeu că nu permisese pătrunderea sistemului informațional în România cu ani în urmă. Cu siguranță Iuliana  nu ar mai fi făcut parte din viața lui. Căci în multe instituții ale statului, printre care și Administrația Publică, numărul funcționarilor se micșora considerabil pe zi ce trecea. Iuliana, de bună voie și nesilită de nimeni, a renunțat la postul de la ghișeu, pentru a lucra împreună cu familia, căci ei se considerau o familie dublă! Erau nedespărțăți. Își cumpărase chiar și o casă de vacanță, la munte, pentru a putea fi împreună tot timpul. Dorina îi  iubea nespus, pe Cosmin și pe Iuliana, încât de multe ori se alinta, spunând mai în glumă, mai în serios, că ea are două mame și doi tați! De doi tați, a avut parte  într-adevăr, dar din păcate…Erau de șase ani în România. Dorina era deja adolescentă, când Radu începu să creadă în minuni, în după amiaza unei zile toride de vară, când Mirabela se întorsese din oraș.

– Iubitule, am să-ți dau o veste mare! Sunt însărcinată!

– Draga mea, glumești? Astea nu sunt vorbe care să le spui în glumă! Doar știi că doctorii au spus

că nu vei mai putea avea copii. Numai în cazul în care se va întâmpla o minune! Nu pot să cred… s-a întâmplat? Chiar ești gravidă din nou? Doamne, cât mă bucur! și o îmbrățișă cu toată dragostea și puterea lui!

– Au, zise Mirabela, mă sufoci!

– Iartă-mă iubito, iartă-mă, dar nu-mi pot exprima altfel bucuria. Doamne, după atâția ani! Sunt cel mai fericit om de pe pământ! Îmi vine să strig în gura mare.

– Și cel mai iubit! Știi, Radu?… dar nu ai de unde să știi, nu ți-am spus niciodată. Eu te-am iubit din prima clipă. A fost cum se spune, love at first sight!

– Am știut, nu aveam nevoie de cuvinte ca să văd licărul din ochii tăi ori de câte ori îi întâlneau pe ai mei. Și eu te iubeam în tăcere. Îmi plăcea atât de mult să te iubesc fără să știi! Acum știi cât de mult te iubesc, dar tot simt nevoia să îți spun în fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare minut! I love so much, my dear! Without you l could not live. Dragoste la prima vedere. Te iubesc enorm, draga mea! Fără tine nu aș putea trăi.

-Nici să nu încerci! Iartă-mă, am spus-o în glumă!

– N-am de ce să te iert. Ești aerul meu, ești viața mea!

O îmbrățișă din nou, de data aceasta mai elegant, și o sărută pasional.

-Știi, Dorina nu e acasă… A venit Cosmin și a luat-o… Se duc la Maal… îi spuse el printre lungi sărutări… așa că…

– Știam, m-au sunat când eram la clinică. Ar fi un bun prilej de a fi numai noi doi. De fapt… trei. Să savurăm momentul pe îndelete. Radu o ridică pe Mirabela pe brațe și se îndreptă spre dormitorul conjugal. O așeză ușor, ca pe cel mai delicat vas de Murano, pe cuvertura purpurie a patului. Ea purta o pereche de pantaloni albi, asortați la o bluză cu motive naționale, foarte decoltată. În momentul în care acesta a așezat-o pe pat, ia a alunecat ușor pe un umăr, lăsând la vedere un sân obraznic, încă tare ca piatra, care se cerea alintat și dezmierdat. Părul îi era răsfirat, încadrând perfect fața ei albă ca spuma laptelui. Contrastul dintre roșu și auriu îi punea și mai bine în valoare trăsăturile fine, bine conturate ale chipului ei angelic. Așa i se păru lui Radu, că un înger îi zâmbește, lăsând să se vadă un șirag de perle în loc de dinți, căci Mirabela avea o dantură perfectă, demnă pentru o reclamă la pasta de dinți. Avea toate trăsăturile unei domnițe de viță veche de la curțile domnești ale Moldovei. O privea de parcă nu o mai văzuse niciodată. Dacă ar fi fost înzestrat de Mama Natură, ca și Grigorescu, cu harul de a transpune frumusețea feminină în opera de artă, ar fi fost momentul perfect. Privind-o, așa, cu nesaț, se gândi în sinea lui:

– Doamne, câtă frumusețe ai putut revărsa asupra acestui chip, transformându-l în înger. Nu mi-am putut închipui niciodată că îngerii trăiesc printre noi! Îți mulțumesc, Doamne, pentru că ai încuviințat căsătoria mea cu această femeie și pentru binecuvântarea de a mai fi tată, încă o dată! N-am făcut nimic să merit asta, o iau ca pe un dar. Un dar ceresc, pentru care să nu fiu nevoit să plătesc vreodată! Se aplecă apoi ușor, asupra soției sale care îl aștepta cu brațele deschise, înlănțuindu-i gâtul aidoma unei liane în jungla sacră, ce oprește din goana lui nebună  un pui de leu. Buzele li se contopiră din nou într-un sărut plin de iubire și pasiune. Era ca și cum atunci se descopereau, aprinși de flacăra iubirii. Se descoperiră însă curând și la propriu, descotorosindu-se de toate hainele de pe ei, devenite la un moment dat, incomode și nefolositoare. Se iubiră cu pasiune, până pierdură noțiunea timpului.

Dacă între Radu și Mirabela nu ar fi existat o a treia ființă, atunci, în acele momente, cu siguranță s-ar fi conceput! Dar era acolo, părtașă la dragostea lor, la alintări și dezmierdări, atentă la jurăminte și promisiuni,  tresărind poate din când în când, de bucurie, la auzul atâtor cuvinte frumoase, rostite printre mii de sărutări. Se înserase de puțin timp, dar cei doi nu-și făceau nicio grijă în privința Dorinei. Nu era prima oară când rămânea la Cosmin și la Iuliana. Avea camera ei. Putea oricând înnopta fără probleme, era a doua ei casă. Din motive de sănătate, Iulia nu putea avea copii. De fapt, ea nici nu dădea prea mare importanță acestui lucru, deoarece, încă de acum  mulți ani în urmă, când a îmbrățișat-o pentru prima oară pe micuța… londoneză, a simțit un sentiment matern, ca o premoniție. De obicei, mai dădeau câte un telefon, însă atunci, ca și cum ar fi știut că un simplu apel ar fi făcut să dispară magia momentului, nu o făcuseră. Așadar, Radu și Mirabela, petrecură noaptea singuri, ca doi tineri proaspăt căsătoriți ce savurau din plin bucuria vieții, printr-o nouă viață. Magia se destrămă însă, în zorii zilei, când lumina generoasă a soarelui pătrunse printre draperiile rămase netrase de cu seară. Razele jucăușe ale acestuia începură a dansa voioase pe fețele lor somnoroase, aducându-le aminte că o nouă zi de muncă îi aștepta cu brațele deschise, ca de altfel în fiecare zi din săptămână. Însă, aveau parte de o consolare: era vineri. Începea weekend-ul, începea relaxarea. Parcă un fulger îi lovise pe amândoi deodată și spuseră în același timp, neștiind care a avut primul ideea:

-Mergem la munte! Plecăm de diseară. Trebuie să-i anunțăm pe Cosmin, să se pregătească și ei! Și începură să râdă înveseliți de situația creată involuntar, de ei.

-Am să sun și pe Iuliana, zise Mirabela, să treacă cu Dorina pe acasă să-și pregătească strictul necesar. Nu avem nevoie de multe, sunt destule haine la cabană. Sper să nu aibă alte planuri pentru acest sfârșit de săptămână. Să nu le spui nimic la telefon, doresc să le dăm vestea cea mare amândoi deodată. Vreau să le văd reacția. Sunt sigură că se vor bucura la fel de mult ca noi! Dragii de ei… nu vor fi părinți adevărați niciodată și totuși, sunt considerați de Dorina, ca cei mai scumpi părinții „adoptivi” din lume. De multe ori, de ce să nu recunosc, simt o strangere de inimă când o văd cât de mult îi iubește, în egală măsură pe amândoi. Sunt un pic… geloasă, mă simt neglijată, dar, să fim sănătoși și să ne iubească Dumnezeu! Pe noi, pe ei și pe copiii noștri!

-Nu e cazul să-ți faci griji! Dorina e o copilă bună ascultătorare, iubitoare, chiar prea iubitoare. Mă și mir câteodată, cum de poate să încapă atâta dragoste într-o singură inimă! Și aceea de copil.

-Se poate, și în inima mea este atâta dragoste, încât dacă s-ar revărsa vreodată asupra voastră, v-ați îneca în ea, asta în eventualitatea în care nu a-ți ști să înotați.

-Cu toate că știu să înot, și chiar foarte bine, mi-aș dori să mor înecat într-o mare de dragoste! Te

iubesc, draga mea, te iubesc atât de mult, încât, și o spun cu riscul de a mă repeta, nu cred că aș suporta vreodată să trăiesc fără tine. Ești… ești totul pentru mine… mai zise Radu, și o cuprinse în brațe, sărutând-o cu nesaț, sorbind-o ca un om însetat,  apa rece a unui izvor de munte.

-Și eu te iubesc!, mai zise ea, după ce se lăsă sărutată lung, până la epuizare, dar acum, gata, avem treabă. Începe o nouă zi, să ne bucurăm de ea, face parte din noi, din viața noastră. Să n-o lăsăm să treacă fără folos! Se ridicară din pat, merseră la baie, apoi pregătiră un mic dejun frugal, și porniră împreună spre firmă. Nu mai dădură niciunul nici un telefon, aveau să vorbească cu Cosmin la birou, iar pe Iuliana, o vor anunța după aceea.

Ajunseră ușor la sediul firmei, traficul fiind fluid la acea oră. Niciodată nu plecau de acasă la ore de vârf, evitau întotdeauna traficul îngreunat, li se părea o pierdere de timp statul prin intersecții. Radu avea obiceiul de a rosti des citatul: „Timpul costă bani!”. Și avea dreptate. În viață  poți recupera multe, dar nu poți recupera niciodată timpul pierdut. Timpul… Timpul avea să-i demonstreze că mai erau și alte pierderi pe care nu le mai poți recupera, ca de exemplu, viața: a ta și a celor dragi. Când îți pierzi viața ta, nimeni nu va ști niciodată ce simți în acel moment. Însă când cineva drag își pierde viața, durerea pe care o simți e… incomensurabilă. Totul se năruie în jurul tău, pierzi legătura cu realitatea, lumea devine prea mică, simți că te sufoci, că aerul devine irespirabil, întregul univers se comprimă, își reduce dimensiunea până la punctual zero. În locul lui rămâne durerea, disperarea, furia, și veșnica întrebare: de ce?

Flori Bungete