-Dorina, încă o dată, te rog să înțelegi și să mă ierți că nu vom petrece Crăciunul, nici anul acesta împreună. Nu sunt egoist, nu pentru mine fac asta, ci pentru noi. Simt nevoia să fiu singur, chiar singur de data aceasta. Să mă caut, să mă regăsesc, să mă întregesc, să fiu eu, cel din totdeauna. Am certitudinea că acolo, la cabană am să pot face asta. Acolo este liniștea de care am nevoie, sunt amintiri captive în trecut, pe care vreau să le eliberez.

-Tati, am mai discutat asta, zise Dorina, zâmbind cu toată ființa ei de copil iubitor. Nu e nevoie să o luăm de la capăt. E alegerea ta, e chemarea ta, poate ai simțit să faci asta independent de voința ta. Poate e nevoie de tine acolo, în acel loc…Fii liniștit, eu cu siguranță am să mă simt bine în Țara lui Ștefan Cel Mare, cum îi place unchiului Cosmin să spună.

Radu o privi lung, apoi o îmbrățișă, o sărută pe frunte și-i spuse:

-Așa să fie! Te iubesc, fetița mea! Hai, acum fugi! Cosmin și Iuliana sunt nerăbdători să plece la drum. La revedere!

-Să ne vedem cu bine, tati! Abia aștept să ajung. Îmi este așa de dor de zăpadă! Bine că cel puțin acolo este din belșug… Să vezi bulgăreală!

-Eu am să mă bulgăresc cu Ursu, căci l-am rugat pe Gheorghe să-l aducă la cabană. Vreau să-mi țină companie. Așa că stați liniștiți, nu voi fi chiar singur. Hai, acum la drum, că-i cale lungă! Am să plec și eu imediat.

Dorina se sui în mașină, alături de Iuliana, pe bancheta din spate, și Cosmin, porni mașina, rugându-se în gând să aibă parte de o călătorie liniștită, fără probleme în trafic, așa, cum avea el obiceiul să facă ori de câte ori plecau la drum lung. Și ruga i-a fost ascultată!

Radu plecă și el din București, imediat. Nu voia să îl apuce noaptea pe drum. Gheorghe, omul care se ocupa de cabană, îl informase că zăpada este destul de măricică, așa că nu v-a putea ajunge cu mașina până sus. Avea el 4×4, însă chiar și vara era destul de dificil de urcat, dar iarna. Cabana lor se afla destul de sus, față de celelalte. Privită de la marginea localității, părea un vultur solitar pe vârful muntelui. Însă de acolo de sus, în fața ochilor ți se deschidea cea mai măreață priveliște, pe care o puteau privi ochii unui muritor. Mai erau și alte cabane, la fel de răzlețe, dar pe partea cealaltă a muntelui. Cei drept, și pe partea aceasta, din sat și până sus, mai erau presărate câteva case-pensiuni ale localnicilor, printre care și casa lui Gheorghe. Pe timp de iarnă se ajungea, cu mașina de teren până la ea. Greu, ce-i drept, dar mai sus, oricât te-ai fi străduit, nu se putea. Așa că, pentru a ajunge la cabană, înhăma el frumușel calul la sanie, și ce putea fi mai plăcut pentru orășenii noștrii, decât o plimbare cu sania?

Oricât de…singuratică părea, cabana lor nu era totuși stăpână peste întreg piscul muntelui. Pitulată printre brazi, undeva mai sus, ferită de orice privire, se afla o căbănuță, foarte frumosă, parcă desprinsă dintr-o filă de poveste. Proprietara ei, care locuise în orașul din apropiere, plecase de ceva timp, peste mări și țări, în Țara Făgăduinței și a tuturor  posibilităților, cu gândul de a nu se mai întoarce niciodată. Locuința din oraș, o vânduse, din câte știa Radu de la Gheorghe, însă oricât de mult au insistat noii proprietari, cabana a rămas tot în proprietatea ei. Pentru întreținere trimitea periodic o anumită sumă de bani, unui om din sat, de altfel foarte conștiincios, deoarece se ocupa îndeaproape de bunul mers al lucrurilor. Era curată și aerisită tot timpul, de parcă nici nu ziceai că acolo nu locuiește nimeni. Se întâmpla câteodată, ca atunci când ei se aflau „acasă”, la munte, cum îi plăcea Dorinei să spună, ca îngrijitorul să treacă la,,Cetina”, căci așa se numea micuța cabană.
Într-o zi, la scurt timp după ce acesta trecuse în sus,  cum vremea era tocmai bună de o drumeție și de…aruncat un ochi curios în ograda altuia, Radu, Cosmin, Mirabela, Iuliana și Dorina, porniră pe urmele lui, hotărâți să vadă micuța proprietate. Așadar, se puseră pe urcat, fără să știe cât de departe aveau să ajungă, căci era prima oară  când făceau acest lucru.

Merseră pieptiș, o bucată bună de drum, când, deodată, în stânga lor, abia vizibilă, își făcu apariția o cărăruie. Puțin mai înainte, drumul se înfunda. Își dădură seama că acea cărare, cu siguranță ducea la „Cetina”, așa că încolonați în sir indian, porniră încrezători într-acolo. Nu merseră mult, când deodată, dădură într-un luminiș. Se aflau în spatele cabanei. Priviră uimiți în jur și mai făcură câțiva pași. Se auzi un lătrat, și un câine negru își făcu apariția. Se opriră, vorbindu-i prietenos. Câinele rămase și el locului, întoarse capul, privi în urmă, apoi lătră într-un anumit fel.

– Ce este, Lăbuș, avem musafiri?, se auzi un glas puternic de om hotărât în spatele lui.

– Oameni pașnici, răspunse Cosmin, și imediat omul apăru în fața lor.

– Aaaa, domnii de la București, vă știu din spusele lui Gheorghe. Poftiți, nu vă fie frică! Lăbuș e foarte pașnic!

– Nu vrem să vă deranjăm, dar ni s-a spus despre frumusețea locului și am vrut să vedem cu ochii nostri.

– Nici un deranj, dacă doriți, puteți intra. Tocmai ce am aerisit. Vin aici o dată pe săptămână, aerisesc, șterg praful, verific dacă totu-i în ordine, și…cam atât. Pentru asta sunt plătit, asta fac. Am promis și vorba-i vorbă! Asta e dorința doamnei, de parcă poate veni în orice timp, și trebuie să fie totul pregătit. Iarna, vin mai rar, și fac asta de vreo zece ani…și tot aștept, parcă am eu o presimțire că va veni…Da poate mă înșel…sau nu… numai Dumnezeu știe. Ajunși în fața cabanei, rămaseră fără grai. Era într-adevăr foarte frumoasă. O cabană de munte, în adevăratul sens al cuvântului. Cu toate cele necesare, frumos orânduite, gata oricând să fie din nou locuită.Văzându-i așa de încântați, nea Matei, zise.

– Vă place, nu? E cea mai frumoasă din zonă. E construită de soțul doamnei, era un arhitect de renume. Mai toate cabanele din zonă, sunt proiectate de dumnealui, și executate de o echipă de constructori  pe care o conducea cu foarte mare pricepere. Chiar și a domniilor voastre. I-a priviți!

Și le făcu semn să privească pe fereastra mare din lateral. Se apropiară și priviră. Numai circa un metru despărțea zidul de panta care se forma până în vale, trecând chiar pe lângă casa lor. Nu exista nici un gard de protecție Un pic de neatenție, și te puteai prăvăli oricând. Parcă privită de aici de sus, panta era mult mai abruptă decât părea. Noroc că vechii proprietari ai cabanei cumpărate de ei, împrejmuiseră partea de curte dinspre pantă destul de bine, spre norocul lor, cu toate că  acolo, se mai…îndulcea un pic, cum spuneau cei din prin partea locului.

– Ce mică pare casa noastră privită de aici!, zise Dorina. Știți, mi-ar fi plăcut mai mult să stau aici sus. Am fi fost mai aproape de cer.

– Ar fi fost dificil de ajuns, dar e frumos, foarte frumos, spuse Mirabela. Bine spus: mai aproape de cer. Ai impresia că-l poți atinge, dacă întinzi mâna.

– Aceeași impresie o am și eu, zise și Iuliana. Bun loc pentru o căbănuță de familie. Îți oferă intimitate. Însă ar fi fost prea mică pentru noi… suntem cam mulți, continuă ea, zâmbind larg.

– N-a fost și nu e de vânzare, interveni Radu, gata, am văzut ce era de văzut, e timpul să ne întoarcem. Sau ne dăm drumul la vale? Ajungem drept lângă curte, și mai repede… Ce ziceți?

– Zic că nu ai minte nici cât Dorina, care este un copil!, spuse Cosmin. Hai, la drum! Mulțumim frumos, nea Matei! Când coborâți, teceți pe la noi să bem o cafea.

-Mulțamʼ de invitație, o să trec!

Gheorghe auzi un claxon scurt, urmat de unul mai lung, își luă cojocul din cuier, puse căciula pe cap și ieși repede din casă, deschizând larg porțile, pentru a face loc să intre  mașina în curte.

– N-ai mai sunat, domnuʼ Radu.Așteptam să suni.

– Am vrut să-ți fac o surpriză.

-Plăcută surpriză!… Chit că veniși de unul singur. Ceilalti ce fac? Bine, sănătoși?

-Bine toți!Ceilalți cred că au ajuns deja în Moldova! M-au sunat când eram pe drum. Da frumos a mai nins aici la voi. Nu mă mai satur privind crestele pline de zăpadă! Acum îmi dau seama că…mi-au lipsit. Voi ce mai faceți?, întrebă Radu, dându-se jos din mașină, și răspunzând singur la întrebare: pregătiri de Crăciun, desigur! Simt miros de sarmale și de caltaboș. Hmm!Și ce frumos miroase a stejar și măr! Afumătoarea e plină, așa-i?

-Așa-i, domnu Radu, a fost an bun, mulțamʼ lui Dumnezeu, am avut de toate! Să fim sănătoși, să ne bucurăm din plin de ele, și noi și cei care ne trec pragul. Da, nu v-am întrebat și Florica încă nu știe cum să facă: veniți la noi, la masa  de Crăciun, ori vă punem ceva în coș, că doar mâine nu-i poimâine! Și bucatele cum vezi, sunt gata, merg la rece la odihnit. Cu cât așteptare-ai mai lungă, cu atât gustu-i mai bun! Și așteptăm, bag seamă, de vreo șase săptămâni, mai zise Gheorghe, și deschise larg ușa bucătăriei.

-Da poftiți, poftiți, domnu Radu, se auzi glasul Floricăi, bine ați venit! Scuzați deranjuʼ, da așa-i de sărbători, mai multă osteneală în bucătărie, mai multă dezordine. Da un loc bun lângă sobă, pentru oaspeți de  seamă, tot găsim, mai zise aceasta, ștergându-și mâinile pe șorțul larg, după care trase un scaun mai aproape de soba de teracotă, cu plită, pe care tronau oalele cu bucate.

– Bine te-am găsit, coană Florico! Tot cu zâmbetul pe buze și primitoare ca întotdeauna. Uite, am să mă așez chiar aici, lângă oale, să mă satur de miros. Știi, mirosul acesta îmi aduce aminte de bucătăria mamei, din anii copilăriei mele. Ce vremuri! Nu cred că am să le pot uita vreodată. Și prin câte încercări am trecut…Însă momentele acestea de liniște, de dinaintea Crăciunului, sunt…unice. Cât mă bucur că am parte de un astfel de moment, azi, aici cu voi.

-Simțiți-vă ca acasă, domnuʼ Radu! Bucuria e și de partea noastră. De când ne-au plecat copiii în afară, de Crăciun suntem mai mereu singuri. Știți cum e, concediile sunt în august. Noi tot sperăm să se întoarcă definitiv, ei promit, dar cine știe când va fi acea zi…zise Florica, după care oftă lung, a dor și ochii i se umeziră.

-Se vor întoarce, cu siguranță. Nu-i ușor, oriunde ai fi, dorul de acasă te macină, mai devreme ori mai târziu. Am trăit acest sentiment…nu te poți rupe definitiv, niciodată.

-Așa să dea Dumnezeu, spuse Gheorghe, desfăcând dopul unei sticle de țuică, după care adăugă: Florico, pune două păhărele pe masă, să mă cinstesc cu oaspetele nostru, de bun-venit!

-Imediat, zise aceasta, așezând la iuțeală trei pahare frumos încondeiate, pe o tavă pe care o așeză pe mijlocul mesei. Bag seamă că domnu Radu e și oaspetele meu. Nu se cade să nu cinstesc și eu cu el!…Așa-i?

-Cum nu se poate mai bine ziseși, nevastă, da…gata-i treaba? Să nu dai greș la ceva…

-Gata-i, pe ziua de azi. Da, până una alta, să-mi spui mata, domnu Radu, dacă vii la noi la masa de Crăciun, ori nu…

-Nu vă fie cu supărare, dar vreau să rămân la cabană. Am nevoie să fiu…singur.

-Numai că, prea singur, n-o să fii, zise Gheorghe, când am fost să aprind focul, l-am dus deja pe Ursu. Te așteaptă…

-O să-mi facă plăcerea compania lui…

-Apoi dacă-i așa, înseamnă că eu mai am ceva treabă, vă rog să mă scuzați!, zise Florica. Trebuie să…

-Coană Florico, te rog, am de toate! Aaa!… Am uitat să iau ceva din mașină. Am niște cadouri pentru voi, le aduc imediat, își aminti Radu și se ridică și el.

-Nu vreau să aud nimic, știu eu bine ce am de făcut, ripostă Florica. Gheorghe, adu coșu ăla mare!

Flori Bungete