Când iese ursul din bârlog, pe la sfârșitul lui februar”
Și oamenii încep cu hărnicie, un an agricol iar,
Sau mai precis, să lămurim, exact pe douășpatru,
Sărbătorim pe Dragobete, flăcău cum n-a fost altu”.
El era fiul cel născut din dragostea curată,
Ce, în trecut, s-a-nfiripat între un Duh și-o fată.
Pe fată, Dochia-o chema și era frumoasă…cât o mie,
Iar Duhul Muntelui a vrut-o să-i fie de soție.
Pe Dragobete l-au ursit ale anotimpurilor zâne
Și ele-n dar i-au oferit ce-a fost mai bun pe lume.
Era iubit și îndrăgit de oamenii din sat,
Dar când ajunse voinicel, la tatăl său a fost chemat!
Sus pe munte a-nvățat ale vieții multe taine,
Să-ocrotească tot și toate:pământ, oameni, animale.
Apoi în Duh s-a transformat, stăpân peste natură
Și a rămas pe munte sus, până-n ceasul de pe urmă.
Avea un fluier fermecat, primit de la ursire,
Din care, primăvara, el cânta îndemnând la iubire.
Iar oricine-l auzea, de dragoste și noroc,
Toată viața avea parte oriunde, în orice loc.
Dragobete Legendarul, mai apare când și când
Și pe la câte-o ferastră, când copiii tare plâng.
Din fluierul fermecat cântec de leagăn le zice,
Iar copiii, liniștiți, se cufundă-n somnul dulce.
Cam asta este legenda celui ce natura-n vie
Și îmbracă tot pământul în dragoste și bucurie.

Flori Bungete