Când se întorsese de la București,  printre altele, Ioana povestise părinților săi despre întâlnirea cu tatăl Mariei și despre problemele pe care le avusese acesta. Cum era și de așteptat, au fost la rândul lor tare bucuroși că lucrurile se lămuriseră , că nu mai trăiau în incertitudini, că acum nepoata lor, avea din nou o familie, așa cum își dorise din totdeauna. Chiar dacă, deocamdată, erau separați. Avea Dumnezeu grijă să orânduiasă lucrurile, gândise bunica!
Nu au putut rămâne peste noapte, cu toate că și-ar fi dorit tare mult, toți. Au plecat spre seară, chiar  dacă drumul avea să fie destul de obositor, deoarece plecaseră din București dis de dimineață, dar atât Victor, cât și George trebuiau să fie a doua zi la serviciu. Victor pleca în provincie, avea un proces important, de la care nu putea lipsi sub nici o formă, iar George era foarte solicitat la spital. Și… mai  era și problema cu mutatul. În seara în care o întâlnise pe Ioana, nu a mai mers acasă. După ce au luat cina, la un restaurant din apropierea spitalului, timp în care i-a mărturisit acesteia tot ce se întâmplase cu el, a dat un telefon și a înștiințat-o pe Iulia că va rămâne la spital peste noapte. Nu trebuia să dea nici o explicație. Se mai întâmplase de nenumărate ori să rămână când avea câte un caz grav. Însă, de data aceasta avea un tremur în glas, inexplicabil pentru Iulia.

După ce și-a luat rămas bun de la Ioana, aceasta urmând să se ducă la apartamentul Mariei, se duse într-adevăr la spital. Și cum noaptea e un sfetnic bun, dimineața îl prinse cugetând, încă la cele întâmplate. Întâlnirea neașteptată cu Ioana, îi răscolise în așa măsură amintirile, încât își dădu seama că relația cu Iulia nu mai putea continua. Nu putea să  mintă, a mai mințit o dată și au suferit cele mai dragi ființe din viața lui.  Nu mai vroia să repete aceeași greșeală. Era de ajuns cât plătise: a plătit cu vârf și-ndesat! Seara, i-a mărturisit acesteia ce se petrecuse de fapt, fără pic de remușcare. În adâncul sufletului său credea că este cel mai bine să-i spună adevărul. Era de datoria lui, nu trebuia să află din alte surse, mai ales că atunci când s-a simțit singur și neajutorat, ea a fost cea care i-a redat speranța și încrederea în sine.  L-a înțeles atunci. Trebuia să-l înțeleagă din nou! Simțea asta, și a avut dreptate. Iulia a  fost cât se poate de înțelegătoare. Trebuia să înțeleagă situația, de-a lungul anilor ascultase atâtea destăinuiri, prin natura meseriei, încât ca să treacă mai ușor peste acest moment, îl consideră din nou pacientul ei,  și-l sfătui fără pic de regret, să facă ceea ce îi dictează inima. Și se despărșiră cum nu se poate mai frumos! Printr-o îmbrățisare lungă, ca și doi prieteni. George, inițial dorise să se mute cu părinții, cărora le povestise totul, însă realiză că nu e cea mai bună soluție. Era mai bine să închirieze un apartament, ceea ce și făcu. O sună pe Ioana căreia îi spuse numai atât:

-Sunt din nou singur. Mă simt pregătit să dau timpul înapoi. Mă ajuți? iar ea îi răspunse :
– Care timp? Pentru mine a înghețat în momentul când ai plecat.Dezgheață-l cu căldura sufletului tău! Și el a înțeles. Apoi a înțeles și Maria, de aceea i-a propus să meargă împreună cu ea, cu Victor și copii. Și bine a făcut! Și se mai întâmplase un eveniment marcant în viața lor. George, a propus ca nașii de botez ai copiilor să fie familia Petrescu. Bineînțeles că  toată lumea a fost de acord. Iar el, a simțit că le oferise acestora  ,o „recompensă”  Știa că a intuit ceea ce ei își doreau cu ardoare. Și era fericit  și mulțumit în  același timp. Timpul însă, cum e-n firea lucrurilor, mergea mai departe, cu bune și rele, și firește la fel s-a întâmplat cu ei și-ai lor …

*****

Trecu zi după zi, săptămână după săptămână, lună după lună și copiii ajunseră la doi anișori, iar Maria trebuia să-și înceapă din nou activitatea profesională. În viața cotidiană, nu  se schimbaseră prea multe. Victor însă devenise un avocat renumit, rezolvase cazuri celebre și era din ce în ce mai solicitat. Și mai  ocupat. Și firește, lipsea tot mai mult de acasă. Dar ea  nu-și făcea probleme. Nu încă! A, și se mai schimbase ceva! Sau…cineva. Doctorul  din satul Mariei, ieșise la pensie. Iar în locul lui, venise un alt doctor. Se numea… Stănescu George. Doctor bun, iubit de toată lumea din sat, dar mai ales de… Ioana, care începuse să trăiască în prezent. Și avea planuri de viitor! Maria, rezolvase  problema cu gemenii. Cu ajutorul doamnei Petrescu, găsise pe cineva care să stea cu copiii ori de câte ori era nevoie. O doamnă de încredere, fostă infirmieră la spitalul unde lucrase aceasta, și George, bineînțeles! Se cunoșteau  foarte bine, și acceptase fără nici o ezitare. Și se descurca  de minune. Era cam de vârsta mamei ei, un pic mai mare, dar fusese concediată. Spre norocul lor. În stagiunea aceasta, primise roluri mai ușoare, mai puțin solicitante, chiar dacă nu erau relevante pentru ea, era totuși mulțumită. Însă, avea o problemă, pe care evita să o discute cu cineva, deoarece sigur s-ar fi aflat în contradictoriu. Cum putea ea să afirme că nu era mulțumită de felul în care arată după naștere, când toată lumea îi spunea că maternitatea a făcut-o mai frumoasă? Numai  ea nu vedea asta. I se  părea că nu mai arată ca înainte. Nu mai avea aceeași siluetă zveltă (zicea ea), picioarele nu mai sunt la fel de frumoase (tot ea zicea), și parcă nici părul nu i se mai aranja la fel. Însă, adevărul  era altul. În subconștientul ei, Maria refuza să accepte ideea că devenise femeie în adevăratul sens al cuvântului. O femeie extraordinar de frumoasă!

Cât a lipsit ea, teatrul mai făcuse unele angajări. Printre cei noi, era și o actriță, Lidia. Era doar cu un an mai mare decît Maria, o femeie atrăgătoare, cu o talie zveltă, înaltă, bine proporționată, plăcută, amabilă și deschisă la vorbă. Se apropiaseră cât de cât, dar nu se puteau numi prietene . Nu își  făceau confidențe, nu ieșeau împreună, nu se vizitau. Se vedeau  la teatru și atât, însă găseau subiecte de discuție, pe diferite teme, și discutau atât cât le permitea timpul. Maria nu cunoștea nimic din trecutul ei, și nici aceasta nu avusese ocazia să afle ceva din trecutul Mariei. În schimb, Lidia, îl cunoștea pe Victor. Se cunoscuseră, de mult, printr-o  cunoștință comună. Nu  mai știa nimic de el, și nici de prietena ei. Dar nici nu a pus  prea multe întrebări.

*****

Se termină stagiunea, cu bine! Pentru cea următoare, Maria a primit un rol principal, de care la început s-a speriat un pic. Opusul a ceea ce era ea de fapt în viața reală! Știm cu toții că era o femeie fericită, ocrotită , împlinită și susținută în carieră. Rolul, culmea, reprezenta o actriță  care primea cele mai bune roluri, adorată de public, însă era invidiată de toate colegele, ignorată și marginalizată. Nu avea pe nimeni apropiat cu care să discute, să-și facă confidențe, o femeie închistată  în „carapacea” ei, care ori nu vroia, ori nu se putea exterioriza.  Nici acasă,   lucrurile   nu  erau tocmai roz. Soțul avea o relație cu o fostă colegă dar, tot el era cel care se considera o victimă.  Gelos, fără motiv, îi ceruse în nenumărate rânduri să renunțe la teatru. Scenariul era așa de bine pus la punct, încât citindu-l, avea-i impresia că   eroina ți se destăinuie, percepând instantaneu, întreaga poveste, ca pe un strigăt de ajutor. Și asta a speriat-o pe Maria! A speriat-o în așa măsură, încât la prima repetiție a avut intenția de a renunța. Nu se obișnuise cu  rolul, oricât de mult  repetase acasă. Nu se  putea transpune, deoarece nu accepta ideea că pot exista asemenea situații și în afara scenei. Refuza cu încăpățânare să creadă asta, dar totuși, ceva în mintea ei, îi spunea că „viața bate filmul”! În acest caz, teatrul. Cu toată puterea și voința ei, reuși într-un final, după foarte multe repetiții să se contopească cu personajul. Numai pe  scenă. Când cobora ea …„Alexandra”,  rămânea acolo, într-un colțișor și aștepta! Era eroina principală, căreia se străduise atât de mult să-i dea viață! Și reușise,  mult peste așteptările ei și ale celorlalți.

La premieră, sala  era plină. Biletele vândute  pentru toată stagiunea. Se anunța un succes. Și  a fost. Și apoi, în fiecare seară! Primea  ropote de aplauze și imense buchete de flori. Victor și  soții Petrescu erau foarte mândri de ea. Aceștia  erau nelipsiți. Soțul ei, mai lipsea  câteodată, forțat de împrejurări. Așa s-a întâmplat și într-o seară, spre sfârșitul stagiunii. Maria, începuse să se simtă oarecum obosită, epuizată, vulnerabilă. Rolul o supra solicitase. Dar se consola cu ideea că mai sunt doar câteva  spectacole. Ajunsese cu mult  înainte de ora de începere. La scurt timp, sosi și Lidia, care o întrebă cu nonșalanță, de parce ar fi fost ceva firesc:

– Ce mai face Victor? Cum se  împacă cu Diana?

– Diana? ! Care Diana? întrebă mirată Maria.

Lidia își dădu seama că a făcut o gafă, și a încercat să se eschiveze, să aducă discuția pe alt făgaș, și spuse ambiguu:

– Iartă-mă, am crezut că știi, oricum,…. nu e foarte important, știi….Diana e prietena …prietena mea din facultate…..cea prin care l-am cunoscut, atunci demult…..Nu mai are importanță! Te rog să mă ierți, am crezut că știi că….ei doi…au avut o relație foarte apropiată.. Doamne, ce-am făcut…dar oricum….poate e  mai bine că ai aflat. Ea a fost  plecată din țară. Tatăl ei e…șeful soțului tău… După ce s-a întors, a angajat-o la firmă. Lucrează cu…cu el. Chiar îmi pare rău, iartă-mă!  Nu am făcut-o intenționat, nu aveam de unde să știu că tu nu cunoști unele lucruri despre Victor. Mă poți ierta? Să știi că chiar mă simt penibil…nu am cuvinte…te rog, nu te supăra pe mine!

Maria credea că visează, că fără să-și  dea seama a furat-o somnul, sau poate din cauza oboselii, mintea îi joacă feste. Însă involuntar, asocia informațiile primite cu întârzierile lui Victor, cu plecările lui tot mai dese, cu momentele când spunea că este obosit și nu are chef de discuții, și câte și mai câte. Era …nici nu-și putea explica starea în care se afla!  Pentru o clipă avu intenția să spună că nu mai poate juca în acea seară, că-i este rău, să o înlocuiască dublura, dar se remontă imediat și încercă să facă față situației. Veni ora să înceapă spectacolul, și urcă pe scenă. În acea seară, nu a mai jucat ea. A acaparat-o în întregime Alexandra. I-a șimțit mai mult ca niciodată trăirile interioare, zbuciumul sufletesc, și a lăsat-o să se manifeste, fără nici o opreliște. În acea seară, Maria, ca și actriță, a atins apogeul. Ce-i din sală, erau uimiți. O văzuseră în nenumărate spectacole, în diverse roluri, dar parcă, acum, o vedeau pentru prima dată. Dar ea nu sesizase  acest aspect. A jucat în transă! În transă era și atunci când sala ovaționa și aplauda mai tare ca de obicei, și tot în transă se afla  și când cortina a căzut peste scenă. Copleșită, Maria, a uitat pur și simplu să o lase pe scenă, ca de fiecare dată pe „Alexandra”, sau poate aceasta nu a mai vrut să rămână, și au coborât împreună. De fapt, erau una și aceeași: Maria -Alexandra, sau…Alexandra – Maria…era greu de înțeles!

A iesit în fugă din scenă, s-a schimbat imediat, s-a îndreptat spre ieșirea artiștilor, ferindu-se să dea ochii cu soții Petrescu, și dusă a fost! A găsit repede un taxi însă era atât de abătută, încât i-a fost greu să dea și adresa exactă. După câteva încercări, șoferul a putut în sfârșit pricepe unde trebuia de fapt să o ducă. Dar nu l-a mirat nimic. Întâlnise atâtea situații….Nici Maria nu s-a mirat când a intrat în casă  și Victor nu era. Atât a avut putere, să o roage pe bonă să rămână peste noapte cu copiii, și a intrat în dormitor… A fixat cu ochii patul, și a avut o tresărire. Era locul unde petrecuse cu Victor cele mai tandre momente. Locul în care gustase pentru prima oară dragostea, unde avusese loc transformarea radicală din viața ei. Era locul pe care ea, îl considera sacru, neprihănit. Locul în care abia aștepta să ajungă după o zi obositoare, unde se putea aduna și reculege, unde se odihnea și remonta în brațele omului iubit. Căci îl iubea pe Victor, cu toată ființa ei, cum numai ea știa să iubească. Iubea fără a cere ceva în loc, iubea sincer, iubea la  el totul, necondiționat. Era universul ei, nu putea concepe viața fără el, nu-și pusese niciodată problema că ar putea să o părăsească. Și credea de asemenea în dragostea lui. Credea….dar șarpele geloziei îi mușcase din inimă și o durea. O durea atât de tare încât simți o senzație ciudată privind patul. Nu se putu  apropia. Avea o stare de leșin și…repulsie. Se lăsă ușor pe carpeta de lângă el, și începu să plângă. Deodată, în mintea ei, auzi o voce care îi spunea:

– Măcar tu, nu te lăsa învinsă! Nu fi slabă,  luptă. Arată-i că nu te poate călca în picioare…ripostează! Era Alexandra, cea umilită și înșelată. Cea care pusese stăpânire pe mintea și voința Mariei, cea care prinsese viață și curaj, și o îndemna la răzbunare.

Într-o stare de semi inconștiență, cînd totul devenise confuz, stare în care nu mai putea discerne, ce e real și ce este imaginație,  văzu un bărbat intrând pe ușă. Nu avu nici o reacție. Doar ochii  o dureau îngrozitor. Era atâta ură în ei, încât atunci când îl privi, acesta se îngrozi și se opri în loc. Pentru o secundă, simți un fulger care-i străbătu corpul și încercă să se apropie.
– Maria, ce s-a întâmplat cu tine, nu te recunosc! Nici ea  nu-l recunoștea. Se uită lung la el și spuse:
-Maria?…care Maria? Sunt Alexandra, și nu te las să-mi furi viața. N-o să te las să-ți bați joc de mine, n-o să renunț niciodată la scenă. Sunt în stare de orice pentru a-mi îndeplini visul. Nu știi tu, nu poți știi cât îmi doresc acest lucru. De mică mi-am dorit asta. Îmi place în lumina reflectoarelor, îmi place să fiu aplaudată, să primesc flori. Îmi place, de ce să nu recunosc, la final de spectacol când lumea se ridică în picioare, ovaționând…

Tu poți face cu viața ta, tot ce dorești! Știu tot! Știu de infidelitatea ta, știu că nu mă mai iubești, știu că am trăit în minciună. Știu…știu….Pleacă, lasă-mă în pace! Și totuși, bărbatul, al cărui chip Maria – Alexandra, sau, Alexandra- Maria nu-l distingea prea bine, se aprope ca o nălucă, și o cuprinse de umeri. Femeia se retrase instinctiv. De fapt, Maria se retrase, Alexandra rămase să-și înfrunte destinul. Simți cum, mâinile bărbatului, se încolăciră în jurul gâtului ei, și strânseră cu putere. O durea îngrozitor, dar nu vroia să țipe, ca să nu audă copiii. Auzi un trosnet surd, și spuse abia șoptit:
– Au, mă doare! dar acesta nu slăbi strânsoarea. Femeia întinse mâna sperând să găsească ceva cu care să se apere. Și găsi! O foarfecă, căzută la marginea patului. O prinse și lovi cu putere. Bărbatul slăbi strânsoarea și se prăbuși în fața ei , rămânând inert. Privi îngrozită la mâinile pline de sânge, și la….. Maria, apoi triumfătoare, spuse:

-Am făcut-o !… sunt liberă! și se contopi din nou cu Maria, care-și vedea mâinile pline de sânge, Maria care rămase înmărmurită. Nu putea articula decât cele câteva cuvinte:
– De ce, Doamne, de ce?…Și într-o clipită, toată viața ei de până atunci îi trecu prin fața ochilor!
Așa o găsi, Victor, târziu, după miezul nopții, când se întorsese acasă…Își revăzuse toată viața de până acum, și mai văzuse ceva! Cu ochii minții acaparată în întregime de personajul din piesă, văzuse cum Victor, omul pe care îl considera îngerul păzitor, se transformase în demon. Și nu înțelegea de ce i se întâmplă tocmai ei astfel de lucruri. În minte, independent de voința ei se repeta instinctiv întrebarea: înger sau demon?…înger sau demon?….

Se auzi strigată, și zguduită cu putere. În acel moment toate imaginile din închipuirea ei începură, cu o viteză amețitoare, să se deruleze invers. Într-o fracțiune  de secundă se revăzu din nou copilă, apoi totul deveni negru. Se simți amețită, de parcă s-ar fi aflat într-un carusel!
– Maria, Maria, striga o voce din răsputeri! Iubito ce s-a întâmplat, ce e cu tine? Deschide ochii, te rog! Și Maria  deschise ochii. Abia mijind la început, apoi din ce în ce mai mari, până când simți că au început să o doară, și spuse cu glas abia șoptit:

– Victor?…..cum e posibil….tu…nu ai….tu nu ai…..Doamne, nu-mi vine să cred! după care, spuse din nou:

-Oricum, nu mai contează, știu….și leșină!

Flori Bungete