-Maria…Maria, trezește-te! E timpul, ai dormit destul…operația a fost o reușită, ești în afara oricărui pericol!
Avea pleoapele grele ca de plumb. Încercă să deschidă ochii. Nu reuși, dar nu se dădu bătută. Încercă din nou. O geană de lumină îi invadă ochii și simți o durere ascuțită. Îi închise instantaneu. Nu zărise nimic, dar se auzi strigată din nou. Îi fu greu să recunoască glasul. Era al unui bărbat, asta era clar. Să fie Victor?…ori vreunul dintre doctori. Nu realiza clar unde se află, dar auzise cuvântul „operație” și făcuse legătura cu spitalul. Cel de lângă ea o mai strigă o dată. Un zâmbet i se ivi în colțul gurii și reuși în același timp să deschidă și ochii.
-Tati?…ești aici?…ceilalți unde sunt?
-Sunt afară, așteaptă să te trezești. Vor intra să te vadă pe rând…regulile spitalului…zise George zâmbind la rându-i și lăsând o lacrimă să-i cadă din colțul ochiului pe mâna Mariei.

-Tati, plângi?
– De bucurie , draga mea.Ești bine, operația a reușit. Înainte de a intra ceilalți la tine, o să vină doctorul. O să-ți spună el mai multe. V-a fi anunțat imediat, am să rog asistenta.
Nici după cinci minute, doctorul care o operase intră pe ușă.
-Ce face pacienta noastră?…văd că ne-am trezit. Doare?
– Puțin, nu mă plâng. Aveți ceva să-mi spuneți?…întrebă șovăitoare Maria.
– Din câte văd, nu ați primit nici o informație. Am să vă spun multe, dacă vă simțiți în stare să mă ascultați. Dacă nu, mai amânăm momentul.
– Mă simt…mai mult nerăbdătoare decât în stare, dar vreau să aflu acum!
– În primul rând, operația a decurs foarte bine. Mult mai bine decât anticipasem noi. S-a putut face chiar și reconstrucția sânului, lucru mai rar posibil în timpul operației.  Toate semnele vitale au fost în parametrii, nu ne-am confruntat cu nici o problemă. Am prelevat o bucată de țesut pe care l-am trimis la laborator, conform procedurilor și deocamdată, asta e ceea ce trebuia neapărat să știți. Veți rămâne sub supraveghere medicală atăta timp cât va fi nevoie. Personalul nostru știe ce are de făcut, iar dumneavoastră veți face exact ce și cum vi se va spune.
Văd că la ușă se află o…armată de oameni, continuă doctorul zâmbind,vor intra să vă vadă pe rând, câte unul. Ordinea o stabiliți dumneavoastră, nu-mi intră în atribuții. Dar dacă ar fi fost să o fac eu, recunosc că mi-ar fi fost tare greu. Se vede pe fața lor că fiecare ar vrea să fie primul. Două minute fiecare, da?…aveți nevoie în continuare de odihnă, mai spuse doctorul și se îndreptă spre ușă.
– Domnule doctor Teodorescu, vă mulțumesc, zise Maria cu zâmbetul pe buze și lacrimi în ochi. Și dumneavoastră și domnului doctor Constantinescu!
-Cu plăcere, zise acesta, întorcându-se spre ea, am să-i transmit. Dealtfel o să treacă să vă vadă cât de curând, și ieși.
– Deci, cine e primul vizitator? întrebă George. Eu oricum o să ies, pe cine anunț?
– Să intre….
-Victor, am înțeles…ceilalți mai pot aștepta! Două minute, da?….ai auzit doctorul, și ieși făcându-i loc lui Victor să intre,  fiind deja pregătit.
-Bună, iubito, cum te simți? O întrebă acesta și o sărută ușor, parcă cu teamă…ești bine?…te doare?…ai nevoie de ceva?
-Mai ușor cu întrebările, domnule avocat, zise Maria… Nici nu știu la care să-ți răspund. Dar o să-ți spun doar atăt: sunt bine și te iubesc, restul nu contează!
-Și eu te iubesc! Am vorbit cu doctorul mai devreme și ne-a asigurat că totul a decurs foarte bine. Acum te las, ceilalți vor să te vadă. Îi las pe ei să stabilească ordinea, spuse Victor cu părere de rău, și plecă.
– Maria, scumpa mea, iartă-mă că nu i-am lăsat pe copii, dar vreau numai să te văd și ies imediat. Uite, atât vreau să te sărut, și ies imediat.
-Nu-i nimic mami, și eu îmi doream să te văd! Nu-ți face griji, sunt bine.
-Uite, mă duc, mai vorbim draga mea, îi las pe copii. Vor să încalce regula și să intre amândoi se retase Ioana cu părere de rău.
Nici nu apucă ușa să se închidă bine că se și deschise imediat:
– Eu pe dreapta, tu pe stânga. Și atenție să nu dărâmăm ceva, intră Ioana cea mică dând instrucțiunile de rigoare.
-Bună mami, ziseră amândoi într-un glas și în același timp se aplecară și o sărutară fiecare pe câte un obraz. Noi am venit „la pachet”, așa că avem dreptul să stăm mai mult. Irina să mai aștepte! Săraca, cred că o dor picioarele , n-a stat o clipă locului. Nu vrea să arate, dar cred că a fost cea mai îngrijorată. Să știi că te iubește foarte mult. Și noi te iubim, la pătrat! Spune, cum te simți, îi dădu Ioana înainte.
-Bine, mă simt bine și mă bucur tare mult că vă văd. Voi sunteți bucuria vieții mele, tu și George.
-În sfârșit m-a băgat și pe mine cineva în seamă, zise acesta mimând un aer de supărare. Începusem să cred că am rămas afară și n-am băgat de seamă!
-Hai, hai, să n-o obosim pe mami, uite cred că ar vrea să doarmă, zise Ioana în timp ce Maria chiar căscase ușor, involuntar. Mai trebuie să intre și Irina. Un minut, atât, iar apoi să te odihnești …da mami?
– Sigur, să intre și Irina și apoi o să adorm cu siguranță.
-Un minut atât, îi atrase Ioana atenția bonei, mami a obosit deja, ai să vezi și singură, nu te mint!
-Sigur puiule, numai să o văd și să o asigur că mă voi ocupa de tot, să fie liniștită, atât.
-Irina, cât mă bucur să te văd. Îți mulțumesc pentru tot, știu că nu o să le lipsească nimic cât voi sta în spital.
-Firește că mă ocup de tot, poate n-o să mai pot veni, dar gândul meu aici va fi în permanență. Acum ies, însănătoșire grabnică, vorbim.
Cu toate că se simțea extenuată și ar fi vrut să doarmă, Mariei îi păru rău că nu mai putea fi alături de cei dragi.
În scurt timp veni o asistentă cu o seringă în mână și îi spuse pe un ton cald, parcă scuzându-se că era nevoită să-i sspună că nu mai avea voie să primească pe nimeni.
-Îmi pare rău, dar trebuie să vă administrez medicamentele după care va trebui să dormiți, fără să mai fiți deranjată. De acum și până mâine, nu mai primiți vizite. Aveți nevoie de odihnă în primul rând. Deja am anunțat familia, au fost cât se poate de înțelegători. Noi ne vom ocupa de tot ce aveți nevoie. Acum vă las să vă odihniți, dacă e nevoie, sunați. Cineva va veni imediat. Oricum, sunteți supravegheată în permanență. Odihnă plăcută! …și ieși.
După ce ieși asistenta, Maria rămase dusă pe gânduri. Realiză câtă stabilitate și siguranță îți dă o familie unită. Cum putuse ea să se îndoiască chiar și pentru o clipă de faptul că familia ei n-o să-i fie alături în momentele grele? A fost un gest de mare egoism din partea ei  atunci când a ales să ducă de una singră lupta cu boala. Abia acum și-a dat seama,și  pe bună dreptate că demonul, și nu îngerul ei păzitor a îndemnat-o la un asemenea gest. Atunci, în acele momente cruciale, demonul din ea a dominat pentru o vreme gingașul înger. Dar cum cineva acolo sus o iubește, a aranjat în așa fel lucrurile, ca încă o dată în viața Mariei  demonul să fie învins prin puterea dragostei. Și totuși, într-un final, în viața mea, cine va ieși învingător…încercă Maria să-și mai pună o întrebare dar nu reuși decât să articuleze: înger sau demon?….și adormi.

*****

-Vă mulțumesc tare mult că ați venit! Mă simt mult mai bine. Cuvintele dumneavoastră sunt cu adevărat balsam pentru suflete.
– Plăcerea a fost de partea mea, Maria, timpul a fost scurt, dar dacă tu consideri că a fost o ședință benefică pentru tine, mă bucur că te-am putut ajuta. La spital e cu totul altceva, e mediul mai…ostil ca să zic așa. La mine la cabinet e mai…primitor, mai familial, altfel se percep energiile. Poate ne vom mai întâlni, mi-ar face plăcere.
-Cu siguranță, și încă o dată vă mulțumesc. La revedere, rosti Maria în urma doamnei psiholog, care o vizitase la spital, a treia zi de la operație după ce vorbiseră la telefon.
-La revedere , zise și aceasta și ieși pe ușă.
Se îndreptă spre lift. Apăsă butonul și dădu să scoată ceva din geantă. Până să termine de căutat, ușa liftului se deschise. Din instinct avu intenția să se dea un pas înapoi pentru a face loc să iasă unui bărbat, însă picioarele n-o ascultară. Rămase pironită locului, cu privirea țintă. Pentru o clipă se văzu în oglinda din lift. Era lividă. Bărbatul din lift coborâ, dar ea nu urcă. Se închise ușa. Nu zgomotul o scoase din…transă, ci o întrebare:
-Iulia?…ce cauți tu aici?…În loc de răspuns, automat puse și ea o altă întrebare:
– George?…ce faci aici?… nu mă așteptam să te mai întâlnesc…niciodată, și se uită în jur. Scuză-mă , simt nevoia să mă așez…
-Desigur, cred că și eu am nevoie, vino, să ne așezăm pe canapea. Deci…nu mi-ai răspuns la întrebare. Nu că aș fi indiscret, dar n-am putut formula altfel…dacă nu poți să-mi răspunzi înțeleg….nu e treaba mea. În ciuda a tot ce s-a întâmplat, eu mă bucur că te-am revăzut. Nu poți să nu te bucuri când revezi pe cineva…care te-a ajutat atunci când ai avut nevoie de…dar știi tu mai bine…și nu poți să uiți…
-Da, într-adevăr, așa este, și…știu foarte bine! Și ca să-ți răspund la întrebare: vin de la o…pacientă, dacă-i pot spune deocamdată așa. Ne-am întâlnit decât de două ori. O dată înainte și o dată după operație. E operată de curând și a avut nevoie de puțină consiliere. De fapt…ne-am întâlnit de trei ori. Am cunoscut-o într-un parc…o cheamă….
-Maria?…întrebă George  într-un mod care, pe Iulia aproape o sperie.
-Da…Maria…de unde știi? Reuși ea să articuleze…o cunoști?
-E…fiica mea…e operată la sân…Doamne…e oare posibil? Mi-a spus că a cunoscut în parc o doamnă psiholog, dar niciodată nu a rostit numele ei …știam și că a făcut o ședință de consiliere până să se interneze…dar n-am făcut nici o legătură. Sunt pur și simplu copleșit…este peste putința mea de înțelegere!
-Eu abia acum înțeleg multe lucruri, acum mă lămuresc asupra unor aspecte din conversațiile purtate cu ea. Chiar de la prima întâlnire, din parc…Dar cred că ar fi mai bine să mergem să bem o cafea ca să-ți povestesc tot.

*****

-Deci? întrebă Iulia,ție nu ți-ar fi dat de gândit asemenea coincidențe în răspunsuri? De atunci, îmi tot frământ mintea să găsesc o logică, să fac o asociere, să caut un răspuns. Maria nu mi-a vorbit până acum despre părinții ei. Poate…avea să-mi vorbească …și atunci s-ar fi dezlegat misterul. Dar …viața e…imprevizibilă…acum că știu, nu știu însă cum am să procedez încontinuare…ea…
-Ea are foarte mare încredere în tine și așa trebuie să rămână.
Va mai sta câteva zile în spital. După aceea va merge acasă. Eu și Ioa…mama ei vom pleca. Mai mult ca sigur  o să aibă nevoie  de cineva cu care să stea de vorbă, să se sfătuiască, de cineva de încredere, în afară de cei din familie. Și cu siguranță aceea vei fi tu. Te rog, n-o abandona. Are nevoie de tine, așa cum am avut și eu! Dar, te mai rog ceva. Fii discretă.
Nu lăsa să se înțeleagă că știi cine e, nu-i vorbi despre mine, despre…noi. Are mare nevoie să fie stabilă emoțional acum…și mai târziu. Nici cu fiica ta nu discuta asta, știu că poți, că ești o fire discretă. Eu am avut și am încă încredre…te rog!  Să rămână secretul nostru.
-Desigur George, nici eu nu vreau să complic lucrurile. O voi consilia ori de câte ori va dori. Acum, cu și mai mare…plăcere. Te felicit, ai o fiică extraordinară.

Numele de Maria Săndulescu, nu mi-a spus mare lucru. Poate dacă aveam vreo legătură cu lumea teatrului, aș fi recunoscut-o pe Maria Stănescu , cel puțin după nume și aș fi făcut legătura. Știu, mi-a spus  că e actriță, dar în primele ședințe  altele au fost prioritățile în discuții. Și știi că eu nu merg la teatru niciodată…
– Mulțumesc! Același lucru spun și eu…despre fiica ta. Întotdeauna am spus că e nemaipomenită, ții mine? Ce mai face?
-E bine, s-a căsătorit, dar…o spun cu regret, a plecat din țară. Cred că nu o să mai revină…așa că, după cum vezi, nu prea am cu cine discuta despre…pacienții mei! Așa că secretul nostru o să fie în siguranță.
– Îmi pare rău să aud asta, e grea singurătatea! Are copii?
– Două fete…mari…studente amândouă…
-Înseamnă că ești o mamă și o bunică fericită….dar singură…
-Cred că în curând o să am și eu nevoie să discut cu cineva despre această problemă…singurătatea! …face parte din viață…trebuie să învățăm să …conviețuim cu ea, spuse Iulia oftând.
-Draga mea, ce să spun…trebuie să merg la Maria! Mi-a făcut plăcere, sincer, că te-am întâlnit. Și…mulțumesc…pentu atunci, și pentru acum!
-Rămâi cu bine George!…plăcerea a fost și de partea mea…și voi fi discretă!…mai zise Iulia, se ridică de la masă și plecă fără să mai privească înapoi. De fapt, nici înainte nu mai putea privi prea bine. Lacrimile îi invadaseră ochii.

*****

– Bună dimineața! Ce face pacienta noastră ascultătoare?
– Bună dimineața, domnule doctor Teodorescu!…bine, chiar mă simt mult mai bine ca zilele trecute.
-Am să vă dau o veste bună, doamna Săndulescu. Azi o să mergeți acasă. Când apare cineva din familie, să mă caute. Trebuie să stăm de vorbă. La externare o să discut și cu dumneavoastră despre ceea ce vom face în continuare.
-Mulțumesc, zise Maria. Într-adevăr o veste bună.
Doctorul părăsi rezerva în care se afla Maria și se îndrepta spre o alta când ușa liftului se deschise și ieși George, urmat de Victor.
-Cu respect vă salut, domnu doctor Teodorescu, zise George, ce vești ne dați cu privire la Maria?
– Bună dimineața, tocmai voiam să discut cu cineva din familie. Ați venit la timp!
– S-a întâmplat ceva? se lamentă Victor…Maria …e bine?
-Cât se poate de bine…azi o externăm! Veniți, avem de discutat.

*****

Victor opri  mașina pe alee, foarte aproape de scările casei. Din ea coborâ mai întâi George, care se grăbi să deschidă ușa din spate. Între timp coborâ și Victor, iar amândoi o ajutară pe Maria să coboare și se îndreptară spre intrare. Însă din casă, ieșiră în mare grabă Ioana și George, urmați de …bunica Ioana și doamna Irina, care strigară cu toți la unison: bine ai venit acasă!…te iubim mult, mult de tot!
Maria, care nu se asteptase la o asemenea primire…zgomotoasă, se opri și făcu un pas înapoi, instinctiv, gândindu-se cu teamă că s-ar putea năpusti asupra ei să o îmbrățișeze. Iar o îmbrățișare de grup, era tocmai  cei trebuia, gândi ea temătoare. Însă nu asta era întenția lor. Se auzi o mică bufnitură, și o ploaie de confeti se năpusti asupra tuturor.
Era  doar sărbătoare, ce -i putea face mai fericiți  decât venirea ei acasă?
– Dragii de voi, și eu vă iubesc, zise Maria emoționată Nu mă așteptam la o asemenea primire, dar acum aș vrea să intru, simt nevoia să mă întind puțin.
Intrară cu toți. Maria se uită în jur, parcă să vadă dacă totul e așa cum știa ea. I se părea că a lipsit o veșnicie de acasă. Și parcă un pic curioasă…dacă mai era vreo surpriză pregătită! Totul părea în ordine. Parcă totuși, cu un regret, după ce se lăsă ușor îmbrățișată și sărutată de fiecare, se scuză și se îndreptă spre dormitor. Victor, care era în spatele ei se opri și o lăsă pe ea să deschidă ușa.  Aceasta o deschise larg, dar nu intră. De ce?…de teamă să nu strivească petalele de trandafiri presărați până la pat, ca un covor multicolor si pe deasupra și frumos mirositor. Iar pe noptiera ei, trona un uriaș coș plin cu trandafiri albi.
Maria se întoarse încet spre Victor și cu ochii umezi de roua bucuriei îl întrebă abia șoptit:
-Iubitule, când ai făcut toate astea?…de dimineață nu știai că voi veni acasă, iar mai apoi…n-ai mai plecat de la spital…cum se poate?
-Draga mea, de asta există telefoane…să poți să le faci bucurii celor dragi atunci când se așteaptă mai puțin! Un simplu telefon dat acasă imediat după ce am aflat că vei fi externată și…s-a rezolvat!
,,Fă-mi Doamne pasul mai ușor
Să nu strivesc acest covor,
Mirositor și moale,
Din mii și sute de petale!”..rosti în gând Maria și un zâmbet larg se ivi pe chipul ei, dându-i mai multă strălucire.
-Victor…îți mulțumesc! Te iubesc…o știi, dar simt nevoia să-ți mai spun…și o să-ți spun asta în fiecare zi…
– Și eu te iubesc…dar acum, cred că ar trebui să te odihnești. Mă duc să sun la familia Petrescu…să le spun că ai ajuns cu bine…și să văd ce mai fac…Când te vei pune bine pe picioare o să trecem pe la ei.
Și cum Maria se puse repede pe picioare, părinții ei, George și Ioana, după ce se asigurară că totul este în ordine, se pregătiră de plecare. Și oricăt de mult și-ar fi dorit să mai rămână, nu mai puteau amâna plecarea. Era nevoie de ei acasă, bunica nu prea era bine, anii prea mulți deveniseră o povară pentru ea. Dar Mariei nu-i spuseră nimic. De altfel până nu ajungeau acasă, nici ei nu prea știau cum stau lucrurile. Doamna Flori, asistenta le spusese că din ce în ce se deplasa mai greu și era mai puțin cooperantă. Una din cauze ar fi putut să fie lipsa lor îndelungată, ceea ce a dus la o stare depresivă. Dar cea mai importantă cauză a degradării ei era cu siguranță vârsta. Aproape o sută de ani…

Flori Bungete