„De ce, Doamne, de ce? …De ce, de ce, Doamne, că l-am iubit și…îl iubesc. Numai atunci, Doamne, în clipa aceea, l-am urât, cum nu credeam c-am să urăsc vreodată! Doar atât, o clipă. Acum îmi doresc ca acea clipă să nu fi existat! Poate n-a auzit, poate n-a auzit când i-am spus că mă doare. Și mă durea, Doamne, mă durea în tăcere. N-am vrut să țip ca să nu trezesc copiii, îngerașii care dorm în camera cealaltă. Sau poate a auzit și nu a vrut să se oprească. Poate a crezut că nu mai merit să trăiesc, nu am dreptul la fericire. Nu am dreptul să fiu iubită, nu am dreptul să fiu adulată și aplaudată la scenă deschisă, să mă bucur de lumina reflectoarelor, să-mi duc la bun sfârșit visul de-o viață. Acela de a deveni actriță!”

În genunchi ședea Maria, și privea în gol, într-un punct fix de la care nu-și putea dezlipi ochii. Era icoana din perete. Îl înfățișa pe Sf. Gheorghe omorând balaurul. Și curgea sânge. Sânge era și pe mâinile ei, pe care le ținea împreunate ca pentru rugăciune, lipite de buzele care șopteau necontenit: de ce? de ce?..și închizând ochii, își sprijini capul de marginea patului. Simți cum o cuprinde o sfârșeală, cum i se împăienjenesc ochii și se desprinde de realitate. Văzu un tunel la capătul căruia într-o lumină difuză se contura o formă înfățișând un copil care alerga pe o pajiște, la marginea unui sat, nu departe de o apă curgătoare. Era confuză! Parcă mai văzuse acel loc, dar mintea ei refuza să o ajute să-și amintească.Trebuia! Nu se putea altfel. Se simțea legată de acel loc. Credea că acolo, și numai acolo, ar putea fi în siguranță. Încercă să se concentreze. Imaginea deveni din ce în ce mai clară și Maria, putu să vadă iarba mătăsoasă, plină de floricele felurit colorate, descifră marginea crângului din apropiere și parcă auzi cântecul cucului și șuieratul mierliței. Recunoscu peisajul, și prinse curaj. Se concentră mai tare și se dumiri.

Copilul acela, era de fapt o fetiță. Inima începu să-i bată cu putere! Văzu că…sau de fapt, se văzu! Era ea, cam pe la opt anișori, când deja primea voie să meargă la joacă cu copiii din sat. Purta o rochiță albă, cu floricele. Parcă toate florile de pe pajiște se mutaseră pe ea. Era atât de frumoasă! Și avea volane, multe volane. Părul era strâns în două codițe frumos împletite, iar în picioare avea pantofiori negri de lac. Îi primise drept cadou de Sfintele Paști, și îi plăceau atât de mult încât de fiecare dată când îi încălța și îmbrăca rochița cu volănașe se simțea o adevărată prințesă. La început nu se văzu decât pe ea. Apoi, rând pe rând, în fața Mariei apărură băieței și fetițe, tovarășii ei de joacă. Pe unii îi recunoscu ușor, pe alții nu. Trecuse atâta vreme de când plecase din sat încât uitase cum mai sună și clipocitul apei la jirlău! Însă sunt momente în viață pe care nu le poți uita niciodată. Ca de exemplu, copilăria. Cum poți uita cei mai frumoși ani din viața ta? Acei ani, în care, indiferent câte boacăne făceai, toate se iertau. Erai copil, aveai o scuză! Și prima zi de școală, cum ai putea oare să uiți, acea zi, în care ai simțit inima cât un purice? Și primii ani din viața de școlar, când în fiecare zi descopereai lucruri noi? Cum poți uita aparatul de radio al bunicului și televizorul cu ajutorul căruia erai în legătură cu lumea întreagă? Și programul de desene animate, și cel de divertisment, și cel cultural… Și Maria nu a uitat! Nu a uitat mai ales cât de mult o fascinau piesele de teatru care se difuzau la televizor pe vremea aceea. Și filmele, dar și atunci, ca și acum, i se părea că între actor și telespectator se interpune ceva. O barieră, de care anumite sentimente nu puteau trece. În schimb, la piesele de teatru, totul devenea mai real, se transmiteau trăirile fiecărui actor în parte. Mai ales la piesele de teatru, transmise în direct. Maria, de fiecare dată simțea că face parte din publicul spectator, și totodată își imagina că și ea se află pe scenă alături de actorii ei preferați. Și nu erau puțini. Îi plăceau la nebunie decorurile, rochiile personajelor feminine, costumele haioase ale bărbaților caraghioși din piesele de comedie, expresiile, chiar dacă nu le înțelegea pe toate. Dar, absorbită de ecranul televizorului, nici măcar nu cerea explicații. Reținea replici întregi, și se transpunea pe rând, în fiecare personaj în parte. De câte ori nu fusese Coana Chirița, Luluța, Guliță, D-nul locotenent, Coana Joițica, Prefectu, chiar și Pristanda, Mița Baston, Bibicul și mulți, mulți alții, deoarece ea îi îndrăgea pe toți. Era o fire veselă, zglobie, comunicativă, îi plăcea să asculte bucuriile și necazurile celorlați, să dea o mână de ajutor, după puterile ei, oricui avea nevoie. Și nevoi erau multe. Întotdeauna, Maria a considerat ca are mai mult decât trebuie. Avea atât de multe hăinuțe, încât pe unele nu le mai îmbrăca deloc. Jucării, rafturi întregi. Și când vedea o fetiță îmbrăcată în fiecare zi cu aceeași îmbrăcăminte și jucându-se cu aceleași jucării, unele chiar rupte, o durea inima, inima ei de fetiță! Se ducea la mama sa și o ruga să-i de o hăinuță, sau o jucărie, pentru o anume fetiță.

Văzând că nu era refuzată niciodată, ba de multe ori încurajată pentru inițiativă, ajunsese să-și aleagă singură hăinuțele și jucăriile de care avea neapărată nevoie, iar pe celelalte le împărțea prin sat, după nevoile fiecărei fetițe. Era mereu cu zâmbetul pe buze și nu astepta niciodată ca să fie răsplătită pentru bunătatea ei.Tot ce făcea, i se părea a fi ceva firesc. Ai fi zis, că e un copil fericit în adevăratul sens al cuvântului. Dar… În adâncul sufletului ei, Maria avea o mare suferință. De ceva vreme, tatăl său plecase așa, într-o seară, fără veste și nu s-a mai întors. Pentru ea, universul familiei se prăbușise. Provenea dintr-o familie, de oameni cu stare, care nu au dus niciodată lipsă de ceva. Și foarte bine organizată, exemplu chiar pentru comunitate. Până la un moment dat, când lucrurile au luat o cu totul altă întorsătură. Bunicul ei, era preotul satului. Un om de o calmitate ieșită din comun. Nu ridicase în viața lui vocea, darmite mâna, asupra cuiva. La el veneau oamenii din sat (mai ales bărbații) cu diferite probleme, pe care întotdeauna le rezolva, după ce cântărea bine lucrurile, ca nu cumva să greșească și să pricinuiască un necaz și mai mare. Și nimeni nu pleca niciodată nemulțumit de la el. Și nici cu mâna goală. Se găsea întotdeauna câte ceva de prisos prin casă, de care altul avea mare nevoie!

-Sunt preot, zicea el, iar preotul trebuia să fie exemplu pentru enoriași! Nu bea, nu fuma, nu intra în locuri în care credea că nu se cuvine, nu-și bruscase niciodată soția și nu-și lovise copilul.

– Cum pot mustra eu pe cineva care, în nemernicia lui, a căzut în patima băuturii, a înjurat sau a lovit, a pricinuit suferință și a umilit, a furat sau a oropsit, dacă eu aș fi gândit numai a face aceste fapte? Dumnezeu m-a uns unealta Lui pe pământ iar eu, cu capul plecat, mă supun voinței Lui, și celor Zece Porunci!

Așa îl auzise Maria pe bunicul zicând de zeci de ori, după care își făcea o cruce mare, cu ochii ridicați spre cer. Bunica, era bineînțeles, preoteasa satului. O femeie cumpătată la vorbă, gata oricând să dea sfaturi, să ajute pe cei nevoiași, gospodină desăvârșită, în grija căreia era toată gospodăria. Era la rândul său fiică de preot, și de la început a știut care e rolul și rostul ei în lumea satului. Trebuia să asculte pe orice femeie care avea o supărare, o suferință, sau pur și simplu, nevoie de un sfat. Nu refuzase nimănui vreodată ajutorul. Chiar dacă nu depindea de ea, măcar o îndrepta pe biata femeie, către cei care puteau să-i dea o mână de ajutor. Nu se certase în viața ei cu nimeni, și nu bârfise vreodată pe la colțuri, cum se zice în lumea satului. Nici firea nu-i era, dar și frică de Dumnezeu avea! Nu se plângea niciodată de nimic, le orânduia pe toate în așa fel încât să-i ajungă ziua pentru ele, cum obișnuia deseori să spună. Într-adevăr, gospodăria era destul de mare, dar „coana preoteasă” botezase copiii multor familii sărace din sat. Era cum se zice, cumătră cu foarte multă lume. Drept mulțumire, în fiecare zi, una-două cumătre prin rotație, nechemate fiind, veneau să ajute la treburile gospodărești. Era modul lor de a mulțumi pentru binele făcut, și vorba ceea, nici nu plecau cu mâna goală. Știți cum se spune „o mână spală pe alta, și-amândouă spală fața!”

Era o femeie împlinită și mulțumită de condiția ei socială. O singură nemulțumire avea: nu-i dăduse Dumnezeu, decât o fată. Și cât s-a rugat…dar asta a fost voia Lui! Ioana, așa o chema, era mama Mariei, lumina ochilor ei. Încă de la început, de când a născut-o, a vrut pentru ea altceva. Timpul evoluase. Din ce în ce mai mulți copii plecau din sat, la liceu în orașele din apropiere, urmau apoi cursurile unei facultăți, ieșeau „oameni mari” și rămâneau la oraș. Asta își dorea și preoteasa pentru fiica ei. Să ajungă „cineva”! Nu îndrăznea să vorbească cu nimeni despre această dorință, dar în adâncul sufletului ar fi vrut să se rupă acest „lanț al preoteselor” din familia ei. Știa câte obligații și responsabilități ai în plus față de oricare altă femeie din sat, încât de multe ori nu mai ai timp pentru tine. Și ea, începuse să resimtă acest lucru. Dar cu voia Domnului….. Așadar, Ioana, sub atenta supraveghere a mamei sale, a urmat școala din sat cu rezultate foarte bune la învățătură spre bucuria și mulțumirea părinților. A urmat apoi un liceu bun, cu profil teoretic, după care a urmat Filologia. A terminat facultatea șefă de promoție, și ar fi putut opta pentru un post în orice mare oraș din țară. Dar ea a ales să vină profesoară în satul ei, de care nu s-a putut desprinde cu gândul nicio clipă. Nici în liceu, și nici în facultate mai apoi, nu a fost atrasă în mod deosebit de niciun băiat de care să se îndrăgostească și să rămână împreună. Așadar întoarcerea în sat, pentru ea, a fost o bucurie, o dorință împlinită. Își propusese acest lucru de când plecase de acasă, dar tăcuse. Poate nu ar fi reușit și…Însă acum era mulțumită de ea. Nu și mama ei, care parcă avea o strângere de inimă dar….asta a fost voia Lui! Și tot voia Lui, a fost ca în același an, la dispensarul din sat să vină un nou doctor. Terminase Facultatea de Medicină, și venise prin repartiție. Nu neapărat să rămână. Venise că fusese trimis. Că n-a mai plecat atunci, e o altă poveste! Drumul Ioanei către școala la care era profesoară trecea prin fața dispensarului. Dus-întors. Domnul doctor de fiecare dată se afla în ușa dispensarului, pentru a primi și a răspunde la salutul Ioanei, lucru obișnuit oamenilor de la țară. Fiind născut și crescut la oraș, doctorului îi făcea mare plăcere acest obicei. Și-i mai plăcea și Ioana! Știa ora la care se duce și se întoarce de la școală, și căuta să fie mereu acolo. Ioana îl privi la început cu indiferență, îl saluta din respect, ca pe orice locuitor al satului însă, cu timpul a început să-l privească altfel. Trebuia să recunoască în sinea ei că o atrăgea, simțea în momentul când privirile li se intersectau, ceea ce nu mai simțise pentru niciun alt băiat. Oricât de grăbită ar fi fost, când ajungea în dreptul dispensarului, pașii ei își încetineau ritmul. Și dacă se mai și întâmpla să se întîlnească cu cineva, câte aveau de discutat!…

Domnul doctor, era înalt, bine făcut, frumos, elegant, întotdeauna îmbrăcat impecabil, ce mai, om de la oraș!… și la oraș avea să plece, peste câțiva ani. Preotul, tatăl Ioanei, nu că ar fi simțit el ceva, dar, nu se cădea ca să treacă cu vederea și să nu invite la masă, după obicei, pe „domnu doctor” care locuia într-o odaie din incinta dispensarului. Și așa, într-o seară s-au aflat față în față, la masa din „odaia a bună”. Și inima din pieptul tinerei fete începu să bată cu putere, de-i era teamă la un moment dat că ar putea fi auzită de către ceilalți. Inima Ioanei, nu a auzit-o nimeni, dar văpaia din ochii ei a fost văzută. Și a fost văzută cu ochi buni, deoarece părinții ei nu aveau nimic de obiectat în privința băiatului. Curând după aceea, povestea lor de iubire a fost făcută public. Tot satul știa că „fata popii ia pe domnu doctor”. Au venit firește și părinții lui în vizită, oameni cu stare de altfel, cu „funcții înalte” la București, care nu prea vedeau cu ochi buni această căsătorie, la țară. Dar, după ce au cunoscut familia fetei, prejudecățile au dispărut. A urmat o nuntă ca-n povești, la care a luat parte mai tot satul. Și tot ca în povești, timp de vreo șase ani, a fost și vița lor. La un an după căsătorie a venit pe lume Maria, vara, în postul Sântămăriei. Cu voia lui Dumnezeu, o fetiță frumoasă, sănătoasă, care a adus mare bucurie fericitei familii. A fost un dar ceresc pentru bunicii care o adorau și care au crescut-o cu mare dragoste, ca pe propria lor fiică, ocupându-se de ea cea mai mare parte a timpului. George, medicul, și Ioana erau ocupați mai tot timpul cu serviciul, nu puteau să stea cu ea, atât cât și-ar fi dorit. Însă, în casa lor era atâta armonie și dragoste, încât nimeni nu avea ceva de obiectat. Mergeau în vacanțe la mare, la munte, în excursii, de multe ori organizate asa, pe negândite, la București în vizită la bunici. Până când…..

În anul în care Maria împlinise șase ani, George, tatăl ei a trebuit să plece la un curs ,timp de doi ani, perioadă în care a locuit mai mult la părinții lui. Trebuia, nu se putea pune problema să nu se ducă. Era a doua specializare. Venea acasă, la sfârșit de săptămână încărcat de dulciuri și cadouri pentru Maria. Apoi, dintr-o dată, din ce în ce mai rar. Și de câte ori venea, Ioana plângea. Lucru greu de înțeles pentru copila de atunci. După îmbrățișări și desfacerea cadourilor, căci primea cadouri și de la bunicii de la București, era rugată să meargă în camera ei, deoarece părinții aveau de discutat. Și discutau, până ce mama începea să plângă, și odată cu ea și sufletul Mariei. Auzea fără să vrea, nu că și-ar fi dorit să audă, să tragă cu urechea, cum spunea bunicuța, că nu-i frumos și se supără Dumnezeu pe ea. Și a doua zi, tatăl pleca. Iar ea nu îndrăznea niciodată să-și întrebe mama de ce a plâns, și mai ales, de ce se ferește să plângă în fața ei sau a bunicilor. Până într-o seară când, abia venit și fără cadouri, a început să-și strângă lucrurile și să le pună în geamantane. La început, Maria a vrut să creadă că vor pleca într-o călătorie cum se mai întâmplase de atâtea ori, însă își dădu seama că erau prea multe lucruri și prea multe geamantane. A înțeles că tatăl său pleacă definitiv abia atunci când i-a pus mâna pe creștet și i-a spus;

-Să fii cuminte și înțelegătoare! Nu pot să te iau cu mine, trebuie să înțelegi asta, e cel mai bine pentru tine! Dar, ține minte un lucru: când vei juca primul tău spectacol de teatru, voi fi acolo.

Și a plecat, cu capul în jos și cu ochii înlăcrimați, ferindu-și privirea! Și de-atunci, mama n-a mai plâns, sau poate n-a mai auzit-o ea, bunica cu bunicul se rugau din ce în ce mai des la icoane, iar zâmbetul de pe fața lor era din ce în ce mai șters. Iar ei îi era din ce în ce mai dor. Îi era dor de îmbrățișările lui, de plimbările făcute împreună, îi era dor să o mai dea în leagănul din curte, făcut de bunicul, îi era dor de excursiile cu mașina, și chiar de mașină îi era dor, căci o luase cu el. Îi era dor Mariei, culmea, și de stetoscopul cu care o consulta, și de injecțiile pe care i le făcea atunci când era bolnavă. Îi era, într-un cuvânt dor de TATI! Îi era atât de dor, încât într-o zi a îndrăznit să întrebe pe bunica;

-Spune-mi, te rog, de ce a plecat tati? …iar bunica i-a răspuns:

-Așa a vrut Dumnezeu! si Maria a știut că nu este adevărat. Dumnezeu nu-și dorește niciodată ca un copil să sufere. A înțeles că a fost vrerea tatălui său, nu a Tatălui Ceresc! Și asta a durut-o, atunci, și toată viața! Apoi…..

*** Aparent totul a intrat în normal. Așa cum spunea bunica: ,,Cu Dumnezeu înainte, are el grijă de noi!” Și a avut. A avut grijă ca Mariei să nu-i lipsească nimic, să facă în așa fel încât plecarea tatălui să nu fie chiar o povară pentru ea. De multe ori, își închipuia că e plecat la o specializare, pe termen lung, deoarece oricum era foarte atașată de bunicul, și așa rămăsese în continuare. Îi făcea toate voile, fără să ,,cârtească”, cum s-ar zice. Era iubită și răsfățată de toți cei din jur, apreciată pentru bunătatea și generozitatea ei. La școală, încă de la început a fost remarcată ca fiind un copil talentat, „cu potențial”, care la numai opt ani putea recita poezii întregi, spre uimirea și adorația celorlalți, care o aplaudau, la scenă deschisă.

Flori Bungete