Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Cântarea războiului

de Ionică Acu

16. Lupta mai departe. Ionică pleacă înapoi

Și eu cum eram slăbit,

La drum pe jos am pornit,

Am ajuns într-un sat mic

Și nu mai puteam de frig,

De mâncare n-am avut,

Un lapte dulce-am beut

Și pe drum iară m-am pus

Până odată m-a ajuns

O căruță de marozi,

Cu camarazi de-ai mei soți.

Pe căruță m-am suit,

La un oraș am venit,

În oraș era spital,

Tot omul cu al lui val.

Oraș mare și frumos

„Skolera” nume i-a fost.

17. În spital

Cum în spital m-am băgat

Doctorii m-au și legat,

Două zile s-a-mplinit

De când rana am fost primit,

Două zile au fost trecut

Cu dureri le-am petrecut.

Câte rele ne-au mâncat

Ce-n Galiția s-antâmplat.

Să vă spun adevărat!

În care zi m-au pușcat

Pentru mine însemnată

N-o pot uita niciodată,

Luna Octobre a fost,

Într-o miercuri zi de post,

Din a lunii zile una,

Zisă, douăzeci și una.

În Skoler o noapte-am rămas

În Ungaria apoi ne-am tras.

Trandafir floare albeață,

Într-o vineri dimineață

Toți pe tren ne-am suit

Și la „Munkacs” am venit.

Două zile aici am stat,

Doftorii ne-au mai legat.

Multă durere-am răbdat-

Durere pe capul meu-

Să ferească Dumnezeu

Și pe rău pismașul meu!

Două zile-am odihnit

Iară pe tren ne-am suit,

Două iar călătorim,

La Budapesta sosim!

Ne-mpărțesc prin spitale,

Fiecare cum loc are.

Aici în spital am stat

Până când ne-am vindecat.

18. Carte acasă

În acest spital frumos

Săptămâne cinci am fost

Și oricât de bine-am dus

Dor și jele m-a ajuns,

Și gânduri aveam o mie

La copii și la soție,

Căci să știu doream cu drag,

Copii, soție ce fac?

Într-o zi mă pun la masă

Ca să scriu carte acasă.

Multă vreme-a fost trecut

De când nimic n-am știut:

A mea soție acasă

Trăiește, e sănătoasă?

Și cei copii mititei

Mai trăiesc oare și ei?

Să afle ea, am voit

Că la Pesta am venit,

Dacă de scris n-am putut,

Să nu mă creadă pierdut!

19. Carte de acasă

Cât ce cartea a ajuns,

Soția mi-a și răspuns,

Cum că are sănătate

Și-acasă rând bun în toate,

Copiii sunt sănătoși,

Pentru mine cam duioși,

Să fiu liniștit în toate,

Că ea trăiește cum poate,

Din răsputeri se silește,

Pe mine mă-nlocuiește.

Iar la capăt îmi scria:

-„Doamne, cu cât drag aș vrea

Pe tine a te vedea!

Că de când nu ne-am văzut

Carnea pe mine-a scăzut,

De când carte n-a venit

Inima mi s-a topit!

Mulțumesc lui Dumnezeu

Că mai văd cuvântul tău!

Eram tare supărată

Și de tine îngrijată,

Când Muscanul blăstămat,

Și cu Sârbul cel spurcat,

Multe dureri a făcut,

De când războiu-a-nceput!

Să trăiești cu sănătate

Și de rău să fi departe!

Nu fi îngrijat de mine:

Să ne întâlnim cu bine,

Eu voi face ce-oi putea

Pân-acasă te-oi vedea!”.

Și primind aceste știre,

Măcar că-s cu tânguire,

Eram cumva mai ușor,

Nu cuprins de-atâta dor.

Tot mă gândeam la soție

Cum să-i fac o bucurie,

Să capăt urlab (concediu) cam iute

Și să merg pe neștiute!

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu