Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.
Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.
Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla
Cântarea războiului
de Ionică Acu
15. Ionică rănit
Tupilit stau de pândesc
Cum pe Rus să-l nimeresc.
Când gândeam să dau mai bine,
Din tun o țandură vine:
Ea vine și șerpuiește
Și-n grumaz mă nimerește!
Mă lovește și mă frige
Iar pe spate curge sânge
Și de cap m-am îmbătat
Și iute jos am picat!
Cât aicea jos am stat
Rana nime mi-a legat,
Fost-a mai bine de-un ceas
Cât aicea am rămas.
Cum în grumaz s-a băgat
Și la cap am fost umflat,
Frunză verde de nuia,
Rusul se apropia
Și pe mine mă prindea!
Dar eu iute m-am sculat
Și la fugă-am apucat.
Din tunuri mereu el da,
Pământul se tremura!
Eu la fugă tot mereu
Sânge pe spate pârâu
Dar m-a ferit Dumnezeu,
Sânge pe spate-nchegat
De dușman m-am depărtat.
Înainte un tău mare,
Fără pic de trecătoare.
Nu stau mult la socotit:
Într-însul m-am asvârlit,
Iute-n apă m-am băgat
Să mă văd de râu scăpat.
Apa în brâu mi-a ajuns
Și prin ea totuși m-am dus,
Cu greu mare am ieșit,
La saluteți (brancardieri) am venit
Și cu greu m-au mai legat
Cât rusu cu tunu-a dat!
Trupa noastră s-a retras,
Eu de-o lature m-am tras,
Trupa la loc potrivit
Din nou iar s-a întărit,
Face front cu-nverșunare
Pentru a noastră scăpare!
Așteptam ziua de mâine
Să văd ce va fi cu mine.
Dimineață se făcea
Și sărbătoare era,
Duminica Florilor,
Ziua sărbătorilor,
Perirea feciorilor,
Din țara durerilor.
Dimineață s-a făcut,
Tunurile-au început,
Dau tunarii cu tunurile
De tremurau dealurile,
Vedeam granat explodând
Telieni pe sus zburând.
Când a fost la 9 ore
Într-aceea sărbătoare
Noi am pornit înainte,
Sânge rece, trup fierbinte.
Puțini am înaintat
Și de Telian am dat,
Pușcau feciorii cu drag
Și-și apărau al lor steag.
Oftam și gândeam mereu,
Doamne, scapă-mă de rău,
Să nu fiu vulnerat greu,
Să mai merg în satul meu.
Decât durere îndelungată
Mai bine mort dintr-odată,
De-oi muri m-oi hodini,
De-oi trăi v-oi povesti
Câte toate am pățit
De când de-acasă am pornit,
Cum țara Rusiei,
Acum a Italiei.
Telianu așezat
În pământ era-ngropat,
De frică era mai mort,
Înainte gard de drot.
Când cu șverhabițu (tunuri grele) da
Pământul se tremura,
De fum gros nu se vedea
Telienii cum fugea,
De pușcături n-auzea,
Pe nime nu cunoștea.
Așa ficiorii pușca
Pe cei din Italia,
Că tot pe jos mi-i culca.
Când era la prânzișor
Mai pușca câte-un ficior
Și-acela numai de dor,
Când îi venea binișor,
Căci Telianu a fugit
Din decung s-a curățit,
Noi vedem hainele lui
Pe marginea drumului,
Toate erau aruncate
Și de gloanțe sfărâmate
Și cu sânge încărcate,
Apoi de noi nu departe
Telieni pe jos trântiți,
Mulți muriți și mulți răniți.
Când pe la ei ajungeam
Pe vulnerați îi legam
Iar pe morți îi îngropam.
Nu-ngropam ca-n civilie
Cu popă și cu domnie,
Ci făceam un șănțurel,
Trăgeam câte zece-n el.
Măicuță, de-ai fi văzut
Inima ți s-ar fi rupt
De-atâta sânge vărsat
De lume, nevinovat.
Cum pușcam și eu mereu
A venit și glonțul meu
Așa bine-a țăluit
Că-n picioare m-a lovit,
Măicuță, sângele meu
Din mine curge mereu,
Nu-i cine să mă-nsoțeze
Să mă ducă să mă lege.
Fiecare se temea
Capul a și-l ridica.
Sursa:
-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.
Prof.dr. Cornel Mărculescu