You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul LXXVIII)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul LXXVIII)

  • Post category:general

Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

 

Cântarea războiului

de Ionică Acu

 

15. Ionică rănit

Tupilit stau de pândesc

Cum pe Rus să-l nimeresc.

Când gândeam să dau mai bine,

Din tun o țandură vine:

Ea vine și șerpuiește

Și-n grumaz mă nimerește!

Mă lovește și mă frige

Iar pe spate curge sânge

Și de cap m-am îmbătat

Și iute jos am picat!

Cât aicea jos am stat

Rana nime mi-a legat,

Fost-a mai bine de-un ceas

Cât aicea am rămas.

Cum în grumaz s-a băgat

Și la cap am fost umflat,

Frunză verde de nuia,

Rusul se apropia

Și pe mine mă prindea!

Dar eu iute m-am sculat

Și la fugă-am apucat.

Din tunuri mereu el da,

Pământul se tremura!

Eu la fugă tot mereu

Sânge pe spate pârâu

Dar m-a ferit Dumnezeu,

Sânge pe spate-nchegat

De dușman m-am depărtat.

Înainte un tău mare,

Fără pic de trecătoare.

Nu stau mult la socotit:

Într-însul m-am asvârlit,

Iute-n apă m-am băgat

Să mă văd de râu scăpat.

 

Apa în brâu mi-a ajuns

Și prin ea totuși m-am dus,

Cu greu mare am ieșit,

La saluteți (brancardieri) am venit

Și cu greu m-au mai legat

Cât rusu cu tunu-a dat!

 

Trupa noastră s-a retras,

Eu de-o lature m-am tras,

Trupa la loc potrivit

Din nou iar s-a întărit,

Face front cu-nverșunare

Pentru a noastră scăpare!

 

Așteptam ziua de mâine

Să văd ce va fi cu mine.

Dimineață se făcea

Și sărbătoare era,

Duminica Florilor,

Ziua sărbătorilor,

Perirea feciorilor,

Din țara durerilor.

 

Dimineață s-a făcut,

Tunurile-au început,

Dau tunarii cu tunurile

De tremurau dealurile,

Vedeam granat explodând

Telieni pe sus zburând.

 

Când a fost la 9 ore

Într-aceea sărbătoare

Noi am pornit înainte,

Sânge rece, trup fierbinte.

Puțini am înaintat

Și de Telian am dat,

Pușcau feciorii cu drag

Și-și apărau al lor steag.

Oftam și gândeam mereu,

Doamne, scapă-mă de rău,

Să nu fiu vulnerat greu,

Să mai merg în satul meu.

Decât durere îndelungată

Mai bine mort dintr-odată,

De-oi muri m-oi hodini,

De-oi trăi v-oi povesti

Câte toate am pățit

De când de-acasă am pornit,

Cum țara Rusiei,

Acum a Italiei.

 

Telianu așezat

În pământ era-ngropat,

De frică era mai mort,

Înainte gard de drot.

Când cu șverhabițu (tunuri grele) da

Pământul se tremura,

De fum gros nu se vedea

Telienii cum fugea,

De pușcături n-auzea,

Pe nime nu cunoștea.

 

Așa ficiorii pușca

Pe cei din Italia,

Că tot pe jos mi-i culca.

 

Când era la prânzișor

Mai pușca câte-un ficior

Și-acela numai de dor,

Când îi venea binișor,

Căci Telianu a fugit

Din decung s-a curățit,

Noi vedem hainele lui

Pe marginea drumului,

Toate erau aruncate

Și de gloanțe sfărâmate

Și cu sânge încărcate,

Apoi de noi nu departe

Telieni pe jos trântiți,

Mulți muriți și mulți răniți.

Când pe la ei ajungeam

Pe vulnerați îi legam

Iar pe morți îi îngropam.

Nu-ngropam ca-n civilie

Cu popă și cu domnie,

Ci făceam un șănțurel,

Trăgeam câte zece-n el.

Măicuță, de-ai fi văzut

Inima ți s-ar fi rupt

De-atâta sânge vărsat

De lume, nevinovat.

 

Cum pușcam și eu mereu

A venit și glonțul meu

Așa bine-a țăluit

Că-n picioare m-a lovit,

Măicuță, sângele meu

Din mine curge mereu,

Nu-i cine să mă-nsoțeze

Să mă ducă să mă lege.

Fiecare se temea

Capul a și-l ridica.

 

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu