Cazare – transport – mâncare, sfânta treime (fizică) a călătorului. De foame mai rabzi o zi, autobuz sau avion mai poți aștepta și câteva zile, dar dacă nu găsești cameră o noapte ce faci ? Întrebarea care m-a urmărit toată luna petrecută în Cuba. În 2015 a început o invazie turistică, oamenii care vor să vadă Cuba până se ridică embargoul. Invazia s-a accentuat în 2016 când au început zborurile directe și ne-restricționate din SUA și probabil va dura câțiva ani. Cuba nu are infrastructură să cazeze atâta lume. La hotelurile mai populare în Havana nu aveau nimic liber pe următoarele 4 luni, totul fiind rezervat de agenții. Nu există booking.com, nu apar pe internet majoritatea camerelor, nu acceptă carduri să poți face rezervare… Rezervarea telefonică fără card se onorează doar dacă nu s-a umplut cumva hotelul până să ajungi tu. Nu pensiuni, nu hotel de familie care să ajusteze prețul când nu are clienți, nu ai voie să stai la oameni în casă în caz de urgență. Pentru călătorul independent este stresant, scump și pierdere de timp.

Până să se liberalizeze în Cuba era un singur tip de cazare, hotelul de stat. Exista doar pentru puținii turiști care erau și pentru funcționarul care era trimis în delegație de stat în altă provincie. Marea majoritate a cubanezilor îți spun și azi că singura dată când au călătorit au fost la ceva rude în altă provincie la o înmormântare sau pentru ceva acte în Havana. Nu au stat vreodată în hotel. În cel mai bun caz au stat în ceva „campismo”, căsuțe, în concediu cu bilet luat prin întreprinderea la care muncesc.

În prezent situația este cam așa :

– Hotel stat-privat. Partea privată e în general spaniolă sau italiană. Toate lanțurile gen Iberostar, Melia, Tryp sunt aici. Numai în zone turistice, foarte scumpe, 200 euro pe noapte e normal în Varadero și trebuie să le scazi o stea dacă nu două din ce pretind ei că au.

– Hotel normal de stat. Diferite prețuri, dar în general scump sau foarte scump pentru ce oferă. De când cu invazia turiștilor americani este și mai scump. Poate fi greu de găsit, sunt și orașe relativ mari – populație 30 000, care nu au hotel.

– „Casa particular”. Pe unele case apare un semn, un H culcat, albastru sau roșu, care înseamnă că proprietarii au permis să închirirze camere. În medie două camere, niciodată toată casa. Plătesc o taxă fixă la stat lunar plus 10 la sută din încasări. Taxa fixă variază între 30 euro în orașe mai fără turism și 200 și ceva în orașe turistice. Trebuie să aibă un standard gen aer condiționat și apă caldă. Aer mereu a fost, apă caldă sporadic, au instalație, dar nu funcționează, nu o pornesc. Lenjeria de pat e acceptabilă în cam o treime din cazuri. Într-un fel e de înțeles, este aproape imposibil să cumperi cearșafuri de calitate în Cuba.

De voie, de nevoie, stai în camere de astea. Hotelurile ori sunt pline ori foarte scumpe. Casele sunt la rândul lor scumpe. 25-30 euro pare să fie pretul fixat. „Amigo Cuba esta a 30” mi-a zis o doamnă în Santiago. Toată lumea cunoaște pe toată lumea în sistemul de case particulare. Odată cazat vine doamna cu caietul și te întreabă unde mergi de aici. Caută în caiet și îți face legătura cu o casă particulară în orașul următor. Se cunosc între ei și își trimit clienți. Nu există ideea de competiție. Cineva zice că acela e prețul și toți se iau după el. La fel și cu micile afaceri permise sau meniurile în paladar, toți la fel. Prețul la cameră e cam același chiar dacă ești doar o persoană.

Cum nu ai Booking ori altă resursă ești nevoit să o iei pe străzi să cauți semnele de casa particular. Suni la ușă, iese doamna și îți arată camera. Un proces extrem de obositor, stresant și riscant. În sezon, în locuri turistice precum Trinidad, ajung turiștii și nu e nimic liber. Dorm în parc cu banii în buzunar. Mie mi s-a întâmplat în Oriente să am rezervare telefonică și să fie plin. M-au expediat cu trei cuvinte, „no hay nada”. Oamenii te-ar lua la ei în casă să-ți dea camera „din fața”, aia bună unde țin bibelouri și plăpumi roz, dar nu au voie. Teoretic nu au voie nici măcar să vorbească cu tine. Din punctul de vedere al cazării și calitate/preț, Cuba a fost cea mai proastă țară în care am fost. Ceva asemănător am petrecut în Birmania când abia se deschisese.

Exemple specifice ar fi multe. În prima zi pe bicicletă dau de o plajă. Vreau sa rămân. Întreb pe la particulari. Toată lumea 25-30 euro. Nu se merită mă gândesc. E prost, relativ departe de plajă și non negociabil. Găsesc doi polițai care mă trimit la ceva campinguri. La primul camping tabela cu tarife e clară, 19 pesos. 19 pesos nationali pentru cubanezi, adică 3.35 ron pe căsuță pe noapte. 19 pesos converitibili, adică 80 de ron pentru străin. Deși inițial mi-au zis că au locuri, ulterior îmi spun că ultima căsuță doar ce s-a dat. Dacă vreau mă pot duce la casa particular Don Evaristo că are cazare. Nu mersi, le răspund și ea tot insistă că e preț bun, că are condiții.

Explicația e simplă, muncind la camping câștigă salariu 1 euro pe zi. Don Evaristo îi dă 2.5 euro, 10 la sută comision de camera închiriată. Merg la al doilea camping – nu e pentru străini. Nici al treilea, nici al patrulea nu au locuri. Hotelul – sute de euro pe noapte. Iar la particulari, vor 30 de euro și nu e negociabil, deși sunt singur în camera dublă. Au început treaba asta de câteva luni și ei știu ce știu, 30 de euro vrei sau nu vrei. Dacă stă goală camera nu e nici o problemă, e cel mai cubanez fapt cu putință. În România nu există așa nivel. Dușul e ireal, când am intrat în baie pe întuneric am dat de o broască pe perete…

Odată cazat am vrut să ajung la mult râvnita plajă Jibacoa. Nici aici nu e așa de simplu. Hotelul are plaja lui pentru oaspeți. Sindicatul polițailor pe a lui, al învățătorilor la fel, campingurile pe ale lor. O jumătate de oră mergând pe jos până la poteca ce duce la plaja publică, ocolind plajele de sindicate și campinguri. La plaja publică nu e nimeni, nici oameni nici salvamar, niciun bar să iei o limonadă. Nu e mai nimeni pe plajă, dar piscina de la „campismo” e plină de oameni. De curiozitate m-am băgat și eu la hotel. Stat în stat. Ca orice hotel de 4 stele tip resort din Europa sau Turcia. Vârsta minimă 55 de ani, canadieni și europeni. Prețuri din altă lume, sute de euro.

Preferații sistemului sunt cei ce vin așa, cheltuie sute de euro pe zi și nu se bagă în treburile cubaneze. Stau în hoteluri de plajă și fac un tur prin Havana în cel mai rău caz. Călătorii independenți sunt bineveniți, dar trebuie să se descurce. Vechea poveste, vrei să vezi ceva, trebuie să suferi un pic.

Răzvan Vulpea Călătoare