Viața nu e ușoară în Cuba, asta e clar. În contextul liberalizării salariilor, veniturile sunt principala problemă. Au ramas aceleași în timp ce prețurile au crescut de zeci de ori. Muncitorul cubanez este plătit în pesos vechi. Mai toate lucrurile importante din magazin sunt în pesos noi. Salariul minim este de 250 pesos vechi pe lună și o sumă de lume muncește pe salariul minim. 250 de pesos vechi echivaleză cu 50 lei. Nu am mâncat zerouri, înseamnă 50 de lei pe lună. Salariul mediu – 460 pesos vechi, vreo 85 de lei. Polițistul are 135 lei noi, medicul 270 lei noi pe lună, bineințeles mai crește puțin după experiență, specializare, etc. Îți dau casa, chiria și rația aceea aproape gratis, dar de plătit nu te plătesc mai deloc. De asemenea este un mod de a te face să te lași de bună voie de munca la stat. Nu trebuie să concedieze oamenii partidul, să admită că sistemul nu funcționează. Cu salariul nu poți trăi, poate doar pe la țară unde ai majoritatea produselor asigurate de pe câmp. Mulți se apucă de mini-afaceri private, care acum sunt permise. Dacă vinzi chips-uri pe stradă câștigi într-o săptămână cât câștigai ca secretară într-o lună. Problema e că nu e ieftin să obții autorizația de mic afacerist. Statul câștigă de pe urma vânzătorului ambulant taxe neverosimile.
Muncind la negru se pot face bani, dar e destul de periculos. Un zidar îmi povestea cum încă mai plătește o amendă de 1500 CUC/euro pentru că a muncit fără licență de la stat. Dacă nu plătește merge la pușcărie. Pentru fiecare euro datorat ar face o zi de pușcărie, adică vreo 4 ani și ceva în cazul lui. Amenzile toată lumea le plătește, dacă nu plătești, te opresc la aeroport chiar dacă ești cubanez cu altă cetățenie sau străin.
Cele mai profitabile ocupații sunt cele de taximetrist și vânzător de carne. Taximetrist – adică îți cumperi o mașină de aceea veche (care e extrem de scumpă, 10-15 000 euro) și te plimbi cu ea prin oraș pe rută fixă precum autobuzul. Ai 6 locuri, încasezi 5 pesos pe cap de om și câștigi lunar cât zece doctori. Legile de bază ale economiei se respectă, Cuba e plină de doctori și lipsită de mașini.
Pe lângă salariul de la stat mai toată lumea are un venit de undeva. Fac un ban din vânzări ambulante cum am zis mai sus, din prestări de servicii la particulari: de exemplu, o noapte de văzut de un copil este 5 CUC. Mulți fac bacșiș de la turiști, totdeauna în pesos noi. Mai presus de toate sunt banii trimiși de afară, mai toate familiile au pe cineva în afara Cubei. Se descurcă, dar cu greu, unul îți spune că nu a mâncat niciodată în restaurant, altul că face mâncare la 10 oameni din două pulpe de pui… Zilnic de câteva ori am auzit refrenul , „hay que inventar”.
Pe la țară, lumea e mulțumită. De multe ori se plâng că nu este salariul destul de mare. De lipsa produselor mai rar și în general când e vorba de piese de mașini și electrocasnice, medicamente, etc. Nimeni nu se plânge de calitatea mâncării, de lipsa varietății. Se pare că la capitolul acesta e mult mai bine decât acum 3-4 ani.
Statul nu e pe dinafară, știe că practic toată lumea are o sursă de venit suplimentar. Sistemul cu două feluri de bani este făcut și pentru cubanezii care au resurse nu doar pentru străini. Până la urmă, toți banii primiți de afară sau făcuți din „bișniță” ajung tot în magazinele statului.
Emigrarea. Din Cuba e încă foarte greu să ieși. Acum se permite ieșirea în tări precum Ecuador, Venezuela sau Peru. Sunt mulți care muncesc în tările acestea. Ecuadorienii sunt peste tot în lume și cubanezii le iau locul acasă la ei. Însă, ținta numărul unu rămâne SUA. Dacă a ajuns să atingă pământul American, un cubanez primește automat acte. Varianta clasică este pe mare, cea de-a doua prin Mexic. Pe cei veniți pe mare dacă îi prinde Coast Guard înainte să atingă pământul îi trimite înapoi. Nu e ceea ce știm din filme, în 1995 Cuba a semnat un acord prin care îi primește și nu le face nimic.
Aici începe o treabă din acelea care numai cubanezilor li se poate întâmpla. Șoferul de taxi de la Trinidad la Varadero, (7 ore si 10 opriri, timp destul de povestit) era un fost căpitan de vas din defuncta Marina Cubana. Treaba stă cam așa. Cubanezii pleacă cu tot felul de ambarcațiuni făcute de ei, deoarece bărci nu se pot cumpăra. Americanii îi prind în principal cu ajutorul radarului. Au și patrule vizuale aeriene și navale, dar radarul e de departe metoda numărul unu. Radarul nu poate fi setat să simtă mai jos de 1.5 metri. Valurile dau eroare, apar drept obiecte fizice și le dau la monitor pozitiv până îi zăpăcește. Ambarcațiunea trebuie să fie mai joasă de 1,5 metri, nu ai voie nici să te ridici în picioare. Nu pot face bărci prea mari și prea solide care ar depăși 1.5 metri înălțime. Ambarcațiunea preferată e camera de tractor îmbrăcată în piele de capră. Pielea de capră corect preparată este foarte greu de penetrat. Camerele nu se sparg, dar problema sunt curenții. Foarte puternici și de la vest la est, iau ambarcatiunile și le trimit în derivă în ocean în direcția Europei înainte să atingă coasta americană. Toată lumea are o poveste cu cineva cunoscut care a dispărut asa.
Per total nu este așa de rău cum pare. Mai toți se descurcă cumva și dacă nu se descurcă nu se plâng. Lumea e obișnuită, trăiește, se bucură de viață, s-a învățat cu necazurile. Nu este deloc o țară tristă, amară.
Răzvan Vulpea Călătoare