La drum prin țară. Transportul în comun există, dar în bună parte este inutil. Economisești cîțiva euro, dar pierzi o zi încercând să vizitezi nordul folosind autobuzul. Alternativa – mașina cu șofer aranjată prin hotel. Serviciul tinde să vină cu câteva probleme. În primul rând, poate ieși cam scump. În al doilea – iordanienii au tendința pronunțată de a nu spune clar, de a te ține în „șah”. „Așteaptă, mai târziu, te anunțăm noi, o sa vedem”… Arabia tipică. Nu ești sigur că mâine o să vină mașina să te ridice. În Amman, pe la 10 seara au confirmat că vine a doua zi mașina. Voiau să își țină opțiunile deschise dacă nu se strângea grup suficient de mare. Alt hotel la Petra, la fel, până în ultima secundă ne-au ținut să ne spună la ce oră este primul autobuz public spre Aqaba a doua zi. De ce? Nici acum nu știu, clar este că autobuzul pleacă la aceeași oră în fiecare zi. Probabil din instinct, că interes nu văd să fi avut cumva.
Majoritatea atracțiilor se află la sud de Amman. Excepție mare face Jerash. „Ruine de pe vremea romanilor”, cam asta înțelesesem. Patru oameni într-o mașină aranjată de hotel, vreo 60-80 de euro ziua pentru tot grupul. Drum interesant, trecând prin sate și orașe mici. Șoferul ne explică despre componența etnica a fiecăruia, „acesta e sat palestinian, iar acesta iordanian…”.
La marginea Ammanului există o centură palestiniană, aici au fost orașele de corturi, refugiații. Șoferul palestinian fiind, laudă și el părțile palestiniene. Când trecem prin ceva sate mai dărăpănate, dezorganizate, le prezintă ca fiind iordaniene. Arăt în sus, spre Siria și îi spun în glumă, că aș vrea să merg. Ia amândouă mainile de pe volan și face un semn cu ele încrucișate – nici gând. Îmi spune că granița este la o oră și că făcea curse săptămânale. Acum este greu de intrat și oricum nimeni nu vrea să se riște să meargă. Prima oprire este la castelul Aljoun, construit de musulmani în secolul al XII-lea. Istorie interesantă, în zonă s-au dat multe lupte între cruciați și musulmani. Situat pe vârful unui deal, se vede până în Israel și teritoriile ocupate din curtea castelului. Interesant și special prin semnificație, dar nu uimitor.
Spre nord, același pământ care pare cam uscat, dar care este foarte roditor. Dealuri cu fiecare petec de pământ disponibil cultivat. Peste tot lumea vinde vinete, morcovi, ridichii, fructe, totul pe marginea șoselei. Calitate excelentă. În Iordania nu cumpară mai nimeni fructe și legume de la supermarket. Ajungem în sfârșit la Jerash. Orașul vechi Jerash este una dintre atracțiile de top ale Iordaniei. Percepția era că Petra reprezintă clasa mondială și apoi un grup sub ea, castele, mănăstiri, Amman, Marea Moartă, Jerash, etc. Am ajuns și am rămas uluit complet. Mult peste ceea ce mă așteptam. Jerash este într-o clasă separată de celelate atracții. În primul rând ca magnitudine, este un oraș întreg, nu doar câteva ruine. Totul perfect conservat: porți monumentale, teatre, temple, magazine, un hipodrom enorm, bulevardul principal cu magazine. Dacă ar fi apărut oamenii de acum 2000 de ani nu ar fi avut vreo problemă să-și reia viața de zi de unde au lăsat-o. Merită mai mult de o jumătate din zi, și de asemenea merită citit despre istoria orașului înainte de a merge.
Muntele Nebo e locul de unde Moise a arătat evreilor pământul promis. Practic, nu este munte, e un deal. Pământul promis e uscat și în pantă, în general pustiu. Din când în când, vezi câte o holdă cultivată sau niște măslini într-o livadă. Mergi pentru poveste, dacă ești religios, sau să vezi cu ochii tăi din curiozitate. Panorama este interesantă, se vede Valea Iordanului și până la Bethleem și Ierusalim. Cuprinzi într-o privire, o bucată de pământ care a marcat și încă marchează istoria lumii atât de mult.
Biserica Sf. Gheorghe din orașul Madaba este o biserică ortodoxă faimoasă, care are o hartă din mozaic pe podeaua sa. Harta are 1600 ani vechime și este extrem de interesantă. Arată Orientul Mijlociu de la jumatatea secolului 6. M-am nimerit într-o duminică, când era slujba ortodoxă în limba arabă, atmosfera specială. Lume destulă, familii îmbrăcate festiv. Un sentiment special să mergi la biserică în mijlocul unei țări arabe și să asculți slujba, care deși este în arabă, sună ca în orice sat din România. Iordanienii sunt în proporție de 98 la sută musulmani. Oficial, țara este seculară și libertatea de a practica diferite religii este recunoscută prin lege. Siguranță absolută, nu am observat nimic anormal, nici măcar forțe de securitate în preajma bisericilor.
Marea Moartă oferă satisfacție, deși pe malul iordanian vine cu niște probleme majore. Este menționată în Biblie de zeci de ori și cunoscută pentru proporția mare de sare și faptul că se află la circa 400 de metri sub nivelul oceanului planetar. Visul celor care nu știu să înoate, deoarece plutești oricum. Pe partea iordaniană, străinul are două alternative de acces. Ori ia cameră la un hotel din cele câteva (scumpe) care există, ori trebuie să plătească taxa de intrare pe plajă. Pe plaja cu taxă se poate intra doar într-un singur loc, un țarc mai mare practic. În sezon de vârf, vara, nu vreau să îmi imaginez ce este acolo. Iordania a stabilit un record mondial: prima și ultima țară unde oficial nu poți accede sub nici o formă legală la o mare, fără să plătești. Mai sunt țări care au taxe, dar numai în anumite zone, undeva tot găsești gratis accesul la plajă. Există o parte unde localnicii merg gratis, dar e interzis turiștilor. Motivul e ridicol și în spiritul regiunii (adică te iau de fraier) – „este zonă militară”. Biletul să intri pe plaja publică costă 26 de euro.
Dai 26 de euro să stai două ore la plajă, în marea majoritate a cazurilor lumea vine din Amman cu tur și cam atât timp are. De oferit – dușuri reci și nimic altceva. Altă practică incorectă (și ea tipic iordaniana deja, la Jerash și la Petra era la fel) – monopolul, în incintă fiind un singur restaurant. Restaurantul are un meniu fix disproporționat de scump. Mai pe românește, să te bagi în apă și să mănânci ceva simplu, te costă toată distracția cam 250 de lei. Asta fără prețul excursiei din Amman.
În centru, ar mai fi fost de vizitat un castel, Kerak, dar transportul era destul de complicat. De asemenea, locul botezului lui Isus pe malul Iordanului. L-am sărit, auzind că nu este chiar locul unde a fost botezat și că e cam capcană turistică. Mai toată lumea a recomandat vizita la locul botezului pe malul israelian. În sud, este deșertul Wadi Rum, l-am lăsat intenționat pentru a avea motiv de a mai vizita o dată Iordania.
Făcând abstracție de Petra, putem spune că Iordania are destule de oferit. Jerash este o atracție de neratat. Restul, după gustul și calculele financiare și economice ale fiecăruia. Marea Moartă ar trebui să o boicotăm, eu sub nici o formă nu o să mai merg când voi mai vizita Iordania.
Răzvan Vulpea Călătoare
