„Pentru că există”, a fost motivul principal de mers în Kuweit. Curiozitatea și zborul ieftin din Dubai m-au convins. Direct spus – de văzut nu este mai nimic. Nu tu atracții naturale, nici făcute de om sau orice altceva. Mai vizitasem în Golful Persic, Emiratele Arabe Unite și Omanul, dar nu fusesem cu nimic impresionat. În retrospectivă, cele două de mai sus sunt nirvane pe lângă Kuweit.
Problemele au apărut imediat ce m-am hotărât să merg. Dacă ai semne de Israel în pașaport, ți se poate refuza intrarea. De asemenea, Kuwait Airways îți poate refuza urcarea la bord. Dezlipitul (cu mașina de călcat) și relipitul de vize peste pagini ștampilate a rezolvat totuși problema. Viza costă 10 euro și se poate lua online sau la graniță. La intrare nicio problemă, funcționarul nu a răsfoit pașaportul. Din aeroport nu există transport în comun spre oraș. În țară, practic nu există rețea de transport în comun, în afară de câteva autobuze în Kuweit City și taxiuri. Autobuzele sunt pentru muncitorii străini, în timp ce pe turist nu îl ajută mai deloc. Kuweit City – cuvantul „city” nu înseamnă ce știm noi. Kuweit este un oraș-stat. Zona numită „oraș”, este o aglomerare urbană enorm de întinsă, fără nici o noimă. Iadul urban de țară bogată, cam așa arată. Șosele enorme și trafic imposibil, cartiere tăiate complet de cartierele vecine prin autostrăzi, lipsa trotuarelor chiar și în zonele dintre case și blocuri, lipsa trecerilor de pietoni. Fără mașină este aproape imposibil să te miști. Am închiriat una. Am ieșit din aeroport și parcă am sărit în lacul cu crocodili.
Trafic greu, încă o dată se demonstrează că poți să faci autostrăzi pe zece benzi, dacă ai un număr prostesc de mașini, tot se face trafic. Pe șosea distincția e clară. Kuweitienii în general au mașini gigant. Chevrolet Suburban pare să fie preferata. Este un mod de a te identifica drept local și implicit parte din „casta” superioară. „Te știu după valoarea mașinii”, mi-a răspuns un indian când l-am întrebat cine îl vede că este indian după geamurile cu folie. De condus, se conduce extrem de agresiv și periculos. Un prim exemplu – pe o șosea cu o bandă pe sens, se apropie unul de mine la zece cm și claxonează și face cu farurile să ies pe banda de avarii, ca să mă poată depăși. Slalomul la 180 km la oră pe autostradă este cel mai comun lucru. Depășitul pe linia de avarie la fel.
Pe autostradă, dacă e flux continuu și nu poți intra imediat ești terminat. Nu așteaptă nici o secundă, claxonează, dau din mâini, se bagă printre mașina ta și zidul de ciment. Normal este să le sari celor care deja sunt pe autostradă în față și ei să frâneze. Aici, este și factorul indian, când ai mai mult de jumătate din populație indieni, suferi și consecințele. Am văzut accidente ca pe nicăieri altundeva. Am luat la rândul meu o bordură. Dacă nu o luam, intra unul în mine, schimbase trei benzi să iasă de pe autostradă în ultima secundă. Am milionul de km condus și am fost rechin la rândul meu, dar așa ceva eu nu am văzut până acum. Nici în India, nici în Africa, nici altundeva. Acolo este haos, dar lumea știe ce face și este resemnată. Nu există conflict, ură sau dorința de a-l strivi pe celălalt. În plus, una este să faci măgării la 50 km la oră, alta este la 170 -180.
Kuweitienii tind să creadă că sunt deasupra legii. Un egiptean, muncitor temporar, mi-a explicat cum e treaba. Cetățenii nu au frică de pedeapsă dacă rănesc sau chiar omoară un emigrant. Aproape orice s-ar intampla, emigrantul este vinovat. Auzisem asta cu ani în urmă de la un prieten pakistanez al cărui tată emigrase în Emirate în anii ’70. În prima zi l-au pus să semneze că orice se întâmplă în trafic, este din vina lui. Nu știam că mai există, se pare că a mai rămas doar în Kuweit, și parțial în Arabia Saudită. Am întrebat cum este posibil să facă așa cu „frații” lor arabi, egipteni, musulmani ca și ei. Întâi, mi-a replicat că totuși kuweitienii nu sunt musulmani, decât cu numele, în timp ce „religia lor este banul”. Mi-a făcut o categorisire. Clasa întâi și complet separată de celelalte – kuweitienii și restul Golfului. A doua – americanii și europenii. A treia – arabii și iranienii, a patra indienii și filipinezii. Trei sferturi din populația țării este străină. Kuweitienii sunt foarte frustrați cu situația asta, dau vina pe străini pentru tot, începând de la trafic la lipsa apei. Adevărul este că au și ceva dreptate. Datorită salariilor mici și a condițiilor proaste, atrag cei mai disperați și needucați oameni din subcontinentul indian.
Kuweitian să muncească pe bune, rar mai găsești. Aproximativ 94 la sută dintre cei care muncesc, sunt angajați de stat, mulți cu servicii unde doar semnează și iau salariul. La străini, nu există așa varietate. Zona Indiei, Egipt, Filipinele și Iranul, reprezintă marea majoritate. Rar vezi câte un european sau american. Un indian poate avea salariul de 265 de dolari pe lună. Se practică schimbatul de viză. Adică, îl aduc pe indian pe viza de lucrător hotelier și îi schimbă viza în construcții sau chiar păstor, activități mult mai grele. Ca păstor, stai în cort în deșert și păzești capre la 45 de grade. Drepturi zero, pașaportul îl are sponsorul. Dacă stai peste viză, sunt amenzi mari și nu poți părăsi țara dacă nu plătești. Chiar înainte să merg în Kuweit, se dăduse o amnistie la amenzi și zeci de mii de străini încercaseră să plece în primele zile, blocând toate zborurile și aeroportul. Statul filipinez a cumpărat 10 000 de bilete de avion să îi aducă înapoi pe cetățenii rămași blocați fără drept de muncă sau bani de plătit amenda. Kuweit a fost votată ani la rând, cea mai dificilă țară pentru expatriați, din 67 de țări clasându-se pe ultimul loc.
Revenind la vizită, în Kuweit, hotelurile foarte scumpe și relativ puține. Nu au turism în sensul propriu zis. Am văzut un singur turist alb la obiective, un olandez. Hotel înseamnă pentru ei, ceva de 4-5 stele. Am ales să stau la apartament Airbnb. Și acela scump, dar undeva trebuia să stau. Cu mâncarea este simplu, dar nu chiar. Restaurante sunt multe, indiene majoritatea, iraniene și filipineze urmând. Problema este că nu prea au baie. Au o chiuvetă să te speli pe mâini, dar baie nu. În prima zi, abia în al cincilea restaurant am găsit o baie. Se practică mult ideea de „pick up & delivery only”. Kuweitienii nu vor să fie văzuți în public, fie și mâncând. Multe dintre restaurantele normale, cu mese și baie au niște separeuri. O cortină, o perdea, niște panouri de lemn care să separe masa ta, cu scopul să nu te vadă lumea. Excepție fac mall-urile.
Ideea de intimitate este dusă la extrem. Un exemplu, povestit de un american care lucra în Kuwait cu familia. Când kuweitienii îi mai invitau la ei acasă, îi primeau în corturi în fața casei. Pe femeile americanilor le invitau în casă, iar pe bărbați, doar în corturi amenajate în curte.
De văzut – puțin și slab. Obiectivul principal sunt turnurile Kuweit făcute în anii ’70. Clădiri mai înalte sunt multe, răspândite aiurea peste tot, dar turnurile rămân emblema orașului. Unul e restaurant și observator, celelalte rezervoare umplute cu apă. Tendintț de a construi clădiri înalte în Golful Persic, practic cu ele a început. Remarcabil este și că au fost făcute de constructori din fosta Iugoslavie. Multe proiecte în Kuweit au fost realizate de est-europeni, am văzut chiar o hartă și am rămas surprins. România există și ea pe acolo.
Ca întotdeauna, am zis să merg la muzeele reprezentative. Muzee adevărate nu sunt, cele două mai cunoscute sunt practic colecțiile personale ale unor kuweitieni bogați. Amândouă cu teme musulmane și obiecte din țările din jur. Multe exponate au fost furate și distruse de soldații lui Saddam Hussein. Am zis să văd și un muzeu clasic. M-am urcat în mașină și după vreo 30 km prin oraș, am ajuns la Muzeul Martirilor din războiul contra Irakului. O casă ca oricare, situată pe o stradă cu niște pereți dărâmați de bombe. Acolo au luptat și murit vreo 10 kuweitieni. Exponatele-câteva resturi de obuze, poze și corespondentă a armatei irakiene. Efectiv, arăta cam ca un muzeu de oraș mic de la noi.
Am mers la souq-uri (piețe), în lipsă de altceva. Cel mare este departe de ceea ce știm noi că este un souq adevărat în regiune. Mic, puține produse, aseptic. Piața de aur la fel, trei dughene. Se pare că mai tot comerțul se face în maniera modernă. Supermarketuri e adevărat ca au, între cele mai tari pe care le-am văzut până acum oriunde în lume. Enorme, varietate și calitate. Tot ce vrei din Europa și America, India și țările arabe. Mall-urile la fel, sunt mari și cu tot ce există mai scump și de marcă premium. O mențiune specială pentru librării și papetării. Aici, excelează orice carte în engleză, cu mențiune pentru ele de învățat engleza și business. Zone cât un apartament de patru camere dedicate cărților de engleză.
Următoarele zile am zis să ies din oraș. Am luat-o spre sud, văzusem pe hartă o localitate care arăta ca insula palmier din Dubai. Pe drum nimic, haos până ieși din Kuweit City și apoi deșert. Autostrada pe 3-4 benzi pe sens, viteze și depășiri uluitoare. Nimic interesant în afară de casele enorm de mari de pe insula palmier.
Nesatisfăcut fiind cu ce am văzut, am luat-o în direcția opusă, spre o insulă numită Babyian pe care o dispută și acum cu Irakul. Autostrada pe 4 benzi complet pustie. În 150 de km parcurși, nu am văzut 20 de mașini. La un moment dat, se termină autostrada și începe un pod spre insulă. Podul întrerupt, nu ai cum să treci. A fost bombardat de irakieni și apoi refăcut, dar insula este încă închisă.
Per total una dintre cele mai neplăcute țări în care am fost. Că nu este nimic de văzut – bun, se mai întâmplă. Dar, să te simți în pericol din cauza șoferilor mai rău ca în țări cu violență sau terorism, să nu ai transport public sau hotel normal, să-i vezi pe lucrători tremurând când intri în benzinărie sau restaurant – la asta nu mă așteptam. Parcă nu este o țară, ci o colonie pe altă planetă făcută de niște fasciști ai deșertului. Nu am fost încă în Arabia Saudită, dar cred că este singura țară care poate depăși Kuweit. Abia am așteptat să plec, am răsuflat ușurat când m-am văzut în avion.
Răzvan Vulpea Călătoare
