Odată coborât de pe munte reîncep satele. Pe partea asta a munților, e tot o vale cu un râu dar e mai lată și implicit mai populată. E exemplul perfect de cum să pierzi turiștii construind și populând. Primul sat, Muktinah, e mare și plin de hoteluri și restaurante. Nepalezi și indieni vin cu mașinile, e cea mai bună ocazie de a te apropia de munte dacă vrei să mergi cu mașina. Ca un fel de Transalpina sau Transbucegi, au făcut șosea cât de mult au putut și s-a umplut muntele de mașini de teren.

Aproape toți care coboară de pe munte, încearcă să continue să meargă pe jos pe vale prin sate, suntem la 3500 de metri și sunt destule de văzut, circuitul clasic include toată valea în jos. Multe au fost, puțin mai este. Mai totul alterat, la șosea lucrează într-una, o lărgesc și măresc, peste tot se construiesc hoteluri. De văzut – Kagbeni, un sat la confluența a trei văi. Este interesant prin poziție și prin agricultura care se practică, are terenuri foarte bune, rar la altitudinea asta și cultivă tot felul.

Următorul sat este de fapt un orășel, Jomson, la o zi de mers. Aici există și aeroport și cu ceva noroc se poate lua un zbor până la Pokhara, orașul mare din zonă, care are autobuze și zboruri pentru Kathmandu. Noroc însemnând dacă ăia zboară în săptămâna respectivă și dacă nu este vânt. Avioanele sunt de 16-18 persoane și nu rezistă prea bine la vânt.

Care nu abandonează în Jomson, abandonează în următorul sat, Marpha. Drumul este din ce în ce mai plin de praf. Statul nepalez a încercat să facă potecă pentru  turiști pe celălat mal al râului, dar nu am văzut decât doi străini pe ea. Satul  Marpha e vechi și perfect  conservat. A avut noroc că au pus șoseaua la 100 de m de sat, adică nu trece prin el și a rămas așa cum era pe vremuri. Destule pensiuni și restaurant, dar nu afectează mult autenticitatea. Aici am găsit prima cameră bună după o săptămână și am făcut primul duș fierbinte după 10 zile și 9 nopți de frig. Merită să mergi pe circuit numai să vezi cum e să faci dușul ăsta. Nepal are o problemă cu combustibilul. Au defrișat la maximum și nu mai au lemn. Gaze și petrol nu extrag, importă din India, care Indie nu prea are nici ea și importă de la alții. În plus, trebuie să le mai transporte zile multe și să le urce pe munți, în consecință,  prețurile sunt foarte mari. Lumea stă pe frig și gata, s-a obisnuit așa. Când fac mâncare sunt extrem de atenți cu lemnele și gazul. Situație mai grea cu combustibilul nu am văzut.

De aici în jos, este greu să vezi urmă de străin. Eu tot am încercat și am mai mers pe jos o zi, dar mi-am dat seama că nu se merită. Am luat autobuzul, 3 ore pentru 30 km,  până aproape de următorul sat mare, Tatopani. Până aproape, că așa de tare m-a zguduit și că a început una lângă mine să vomite. Am preferat să cobor și să mai merg pe jos o oră. În sat – niște izvoare geotermale foarte fierbinți. Aici am petrecut două zile, mai tot timpul în bazine sau pe lângă ele. Natura încă extrem de frumoasă, munții încă se văd, satele pline de lucruri interesante, dar mașinile și praful te fac să vrei să pleci cât mai repede.

Alt autobuz, apoi o mașină de teren și am ajuns în Pokhara, al doilea oraș ca mărime și centru turistic, un fel de Brașov al Nepalului. Orașul e înconjurat de munți și are un lac foarte mare. Se pot practica tot felul de activități, de la mersul cu barca la săritul cu parașuta și zburatul cu un miniavion pe lângă vârfurile munților. Plin de turiști, mulți dintre cei care nu pot urca pe munte, vin aici și stau ca în stațiune. E relaxat, mai curat, ieftin, condiții  de cazare și mâncare bune. Din Pokhara sunt o sumă de autobuze spre Kathmandu. După 8 ore de parcurs 200 km și câteva evenimente am ajuns la Kathmandu. Undeva la un punct de control am văzut niște hârtii cu numărul de turiști din fiecare țară care fac circuitul. România – mult mai prost decât mă așteptam. Până și Bulgaria cu populația la mai puțin de jumătate,  a trimis mai mulți turiști aici. De Cehia și Polonia nu mai zic. Multe țări mai sărace care trimit mai multă lume. Cauzele sunt multe, mă gândesc eu, dar asupara uneia am să mă opresc, costurile.

Am avut curiozitea să caut dacă vreo agenție din România are circuitul. Există una și cere 2500 de dolari. Am pus pe hârtie costurile medii la absolut tot, de la aterizare la decolare, la exact ce oferă agenția respectivă. Nu sunt cheltuielile mele, nu ar fi relevant, sunt costurile normale, tipice. Este unul din cele mai bune exemple pe care le putem avea în lume pentru că practic ești obligat să faci același lucru ca ceilalți turiști,  alternative nu prea sunt. Adică, în sat sunt 4 case de oaspeți și restaurante  toate la fel, toate același preț, sus refugiul e doar unul și toți plătim la fel, la fel cu ompaniile de autobuz. Toate prețurile sunt în dolari.

600 – bilet București – Kathmandu. Cu un pic de efort și timp se găsește și sub 550.

5 – taxi aeroport Thamel, dus-întors. Maxim, se poate și la sub 2 dolari, asta dacă împarți la 4 per taxi.

12 – autobuz până la orașele de pornire sosire, dus – întors.

91 – bilet avion Jomson – Pokhara, în cazul în care nu trebuie să iei autobuzul.

30 – cazări – 3 nopți în Kathmandu și Jomson, camera dublă, hotel ok, nu bombă, nu frumusețe.

60- cazările pe munte. De fapt, mai mult pentru micul dejun, că la cabane e gratis cazarea dacă mănânci de seara și micul dejun. Eu am stat în general unde a fost mai bun, în majoritatea satelor nu ai de ales, toate cazările sunt la fel de proaste.

Total=798  dolari, maxim, cu toate rotunjite în sus, biletul și cazările le-am pus la maximum și neconsiderând reducerile pentru grupuri. Să mai zicem 200 de persoană pentru ghid, ajungem la 1000 de dolari cost. Permisele.de intrare 30 de dolari nu le pun, pentru că nu apar incluse în prețul agenției. Asta înseamnă 1500 de dolari profitul agenției pe cap de om … Fiecare își face banii cum știe mai bine, dar clienții  învață. Chiar eu voiam să merg pe Ararat cu acea agenție.

Răzvan Vulpea Călătoare