Croația, Muntenegru, Grecia. Peste tot articole pe bloguri. De statul Kosovo care se află în apropierea acestora, nu scrie mai nimeni… Kosovo – război, șiruri de refugiați trecând munți, epurare etnică… A fost odată. În schimb, Kosovo de astăzi dă impresia că este ca oricare dintre mini-țările rezultate din fosta Iugoslavie. Pace, mult optimism, prosperitate. O prosperitate ciudată, dar prezentă. Făcând planul, cu mirare am văzut o autostradă care aproape leagă Tirana (capitala Albaniei) de Prishtina. Are mai mulți kilometri decât tot ce s-a construit în Romania în ultimii 30 de ani. Trebuie să fie vreo autostradă din aceea, am zis, un drum mai lat pe două benzi pe sens. Însă, până nu am rulat pe ea nu am crezut. Este o Autostradă standard, cu bandă de avarie și viaducte enorme.
Adevărul este că în Kosovo nu prea ai ce să vizitezi. Te duci să vezi cum este o țară născută din război în mijlocul Europei. Prishtina capitala, Prizren – oraș vechi și poate pe la munte câte ceva ar fi de văzut. Prishtina este orășelul prăfuit și nesemnificativ care s-a trezit capitală europeană. Densitate mare, clădiri colorate și puse ca nuca în perete, balcoane închise, geamuri-oglindă și tot felul de treburi balcanice. Planificare urbană slabă, noroc că a mai rămas câte ceva de pe vremea Iugoslaviei. Tot ce este nou e orient apropiat, bazar. Fiecare vrea să aibă o mică afacere, un magazin sau mic restaurant. Au făcut cum și pe unde au nimerit. Haotic, magazine și mini-magazine, divizate și subdivizate. Inima orașului este bulevardul pietonal Maica Tereza. O sumă de restaurante și magazine, plin tot timpul. Dacă vrei să vezi și să fi văzut – acesta e locul. Factorul uman în Kosovo este un pic mai special. Cum spuneam mai sus, este o țară de migranți. Din cauza războiului au profitat și au migrat legal, ca refugiați. Elveția, Germania, SUA sunt principale țări. Nu cred că este țară să aibă mai mare procent de oameni trimiși afară relativ la populația totală. Vara, în sezonul estival, toți vin în vacanță. Dacă ați crezut că în România este problemă cu cei care își cumpără o mașină încercând să arate că sunt și ei ceva – mai gândiți-vă!. Kosovo este maximul absolut pe care l-am văzut în lumea asta. (Trebuia să fie undeva în est). Nimic nu identifică o floare de Balcani decada asta ca un BMW X6. Statul Kosovo este campion per total la X6 de departe și fără cea mai mică discuție. Una din două mașini are numere de înmatriculare în afara țării. Elveția fiind de departe pe primul loc. E și perioada vacanței, e adevărat.
La intrarea în Kosovo este un adevărat spectacol. Mașini pline până la refuz de oameni și lucruri. Care mai de care cu ceva special să atragă atenția, M-uri, S-uri, și alte kit-uri, jante speciale, ornamente… Mașini de SUA ca și cum ai fi la granița mexicană intrând în Texas. Aceștia sunt fraierii care plătesc 3-4000 dolari, dus-întors ca să își aducă mașina în Europa pe timpul verii. Cu banii aceia ar fi închiriat orice, dar nu erau deosebiți, speciali. În fața mea, un SUV gigant american. Scaunul dat pe spate, hip hop de ghetou la maxim, șapcă de membru de bandă pe cap… În SUA ai opțiunea să plătești mai mult, vreo 50-100 de dolari și să ai plăcuțe de înmatriculare speciale, să arăți că ești în favoarea unei cauze sociale. În cazul de față este cu „salvați animalele”, deși este evident că respectivul nu are absolut nicio treabă cu salvatul animalelor, dar presupun că i-a plăcut că are leu fioros pe plăcuță.
Și lista nu se termină aici. Alte treburi remarcabile, care atrag atenția în Kosovo:
Naționalismul. Albania este o țară ultranaționalistă, cea mai naționalistă din Europa de astăzi, aș paria lucrul acesta. Kosovo e pe aproape. Nu deranjează călătorul, este una dintre treburile lor. Steaguri și slogane peste tot. Culmea este că steagul roșu sânge desprins parcă din filmele de groază al Albaniei, este mult mai prezent decât cel albastru kosovar.
Filo-americanismul. Și la acest capitol, Kosovo și Albania sunt locurile 1-2 mondiale. Filipine, cea mai filo-americană țară în care fusesem, este de departe o glumă. Cel mai tare restaurant în orașul Prizren se numește Casa Albă și este o replică de sine stătătoare a Casei Albe cu steama națională americană pe ea. Bill Clinton, Bush cel mare au bulevarde numite după ei în Prishtina, iar Bill Clinton chiar și statuie pe deasupra.
Lipsa efectelor războiului. Mă așteptam la clădiri bombardate și nedemolate sau refăcute. În afară de o tribună a stadionului central din Prishtina, nimic rupt. Clădiri bombardate vezi în Belgrad dacă vrei. Investiții în infrastructură peste tot. De unde bani, nimeni nu știe precis.
Armata pe stradă. Aproape zero. Un blindat italian în Prishtina și doi soldați americani în Prizren. Totul pare normal, m-am simțit mai în siguranță ca la Londra.
Conflict etnic deschis între albanezi și sârbi. Nici atât. Se vorbește și sârbește pe stradă fără probleme. Este o biserică ortodoxă abandonată în centrul Prishtinei, dar nu are nici un punct de grafiti pe ea. Sârbi mai sunt, dar rromi nu am văzut. Știam că au fost persecutați și alungați și de unii și de alții.
Femei ninja. Aproape deloc. Pentru fiecare mascată vezi zece fete cu cercei în nas sau cu tatuaje mari peste tot (asta spune despre ce a ajuns tatuajul, dacă și tocilarele în Kosovo musulman au câte două – trei ). De fuste scurte sau transparente nu mai zic, la acelea până la vârsta de 25 de ani este ceva normal. E exact ca în Albania, adică sunt marfă de măritat și ambalajul contează.
Moschei sunt, dar mai mult pe post de monumente istorice. În centrul capitalei, este o catedrală catolică, a Maicii Tereza și nu o moschee. Și mai este și în reparații, semn clar că are viitor. M-am nimerit vinerea în Prishtina. Moscheile cu cel mult 20 de persoane în ele. Cu amărăciune maximă spun, România este o țară mult mai obesedată religios decât Kosovo. Nutream speranța că undeva în Europa este mai grav ca în Romania, iar Bosnia îmi dăduse speranța asta.
Orașul Prishtina este mare pentru o capitală de mini-republică, având aproape 600 000 de oameni. Se vede clar că nu a fost concepută pentru atâta populație. Kosovarii s-au înmulțit ca nimeni altcineva, un fenomen unic în Europa. Populația este foarte tânără. Deși, a fost război demografic în cea mai pură formă, totuși, kosovarii au câștigat. Unele grupuri au țintă să se reproducă neomenește până ajung la majoritate, ca apoi să câștige alegeri sau să aibă forță armată mai mare ca ceilalți care s-au înmulțit la o rată normală. În Kosovo, etnicii albanezi au devenit majoritate absolută, dar au rămas și cu o țară supra-populată.
Oamenii de rând sunt foarte amabili și ospitalieri. Reputație în Europa au, nu știu cine ce a fost și ce a făcut, dar pe călător îl tratează foarte bine. De la chelneri la un polițai care ne-a oprit așa că a vrut el – totul este ireproșabil. Se vorbește engleza peste tot, iar foarte mulți kosovari cunosc un minimum necesar din graiul lui Shakespeare. Am rămas uimit de câți copii sunt nativi în engleză, născuți în afara granițelor, iar în vacanță sunt strămutați cu familile în Kosovo.
Altă treabă pozitivă întâlnită în Kosovo– o reprezintă mâncarea. Variată, ușor de găsit, mâncare sănătoasă și ieftină. Domină carnea ca oriunde în Balcani, ba chiar mai mult decât media. Doar Albania cu ale ei 14 carmangerii înșirate ca perlele la intrarea în capitala Tirana, a reprezentat ceva total diferit. În Kosovo, cu un pic de efort găsești ce vrei. Datorită celor care s-au întors din emigrație, există foarte multe restaurante bune, cu meniuri echilibrate. Kebaberiile sunt foarte populare și frumoase, moderne, mari, curate. Însă, cu decorul și numele o mai dau în bară. De exemplu, cel mai faimos restaurant în Prishtina se numește „Pishat”, iar în orașul Prizren, există sus numita Casă Albă.
Lângă Prishtina se află o suburbie, Gracanica, unde a rămas o mănăstire ortodoxă veche de aproape 700 de ani, adică o enclavă sârbă în mijlocul albanezilor. La poarta acesteia, avertismente și sârmă ghimpată, dar nu soldați. Totuși, intri în curte, dai 50 de bani pe o lumânare dacă vrei, iar apoi intri în biserică. Mănăstirea asta este într-adevăr specială, îți faci o idee ce înseamnă să rămâi în teritoriu ocupat, cum este să fi înconjurat. Totul este normal și relaxat, în timp ce controale mai amănunțite am avut la mănăstiri din Moldova, să se asigure preasfințiții că am plătit taxa foto-video.
Prizren este orașul doi din Kosovo și este complet diferit. Vechi, la scară umană, cu un centru plăcut și o cetate pe deal frumoasă. Un râu îl taie, iar pe malul râului este cartierul vechi. O stradă pietonală cu sute de restaurante, plin de lume în fiecare după amiază. Prețuri mici și calitate, competiția este mare. Dacă Prishtina ar fi București, Prizren ar fi Brașov.
Am părăsit Kosovo având impresia că am părăsit o țară. Cu Serbia nu prea mai are multe în comun. Cu Albania o sumă. Nu m-ar mira dacă s-ar uni într-o zi. Pe moment, Kosovo e bine.
Răzvan Vulpea Călătoare
