Începând cu luna septembrie a anului 1941, marele oraș Leningrad a fost supus unui lung asediu din partea armatei germane.
Hitler nu și-a ascuns niciodată intențiile hegemonice cu privire la spațiul rusesc, mai ales după lansarea operațiunii Barbarossa la data de 22 iunie 1941, prin care se urmărea înfrângerea categorică și rapidă a rușilor.
În privința Leningradului, Adolf Hitler opina faptul că acesta trebuie pur și simplu eradicat. Cu alte cuvinte, întreaga populație trebuia exterminată, iar orașul bombardat până la căderea în ruine. Leningradul a avut tăria să reziste atacurilor inițiate de Wehrmacht(armata germana) vreme de aproximativ doi ani și jumătate, însă cu prețuri enorme.
În luna ianuarie a anului 1944, atunci când nemții au ridicat asediul, dintr o populație de 2,5 milioane de civili, aproximativ 800 000 de mii(1 din 3 civili) muriseră în timpul asediului într o proporție covârșitoare din cauza penuriei de alimente înregistrată în timpul blocadei germane.
Oamenii se omorau între ei pentru o bucățică de pâine de cateva grame ce se dovedea vitală pentru a-i menține pe linia vieții.Foametea era atât de mare încât nu au lipsit nici cazurile de canibalism. În acest context disperat, orice aveai la îndemână putea fi folosit pentru a-ți menține, cel putin pentru o perioadă, șansele de a supraviețui.
Astfel, după cum notează Anna Reid în lucrarea: Leningrad, tragedia unui oraș sub asediu(1941-1944), cărțile, pentru cei care le aveau, și au dovedit utilitatea: „Cărțile puteau fi citite sau scrise, dar, desigur puteau fi folosite pe post de combustibil. Ne încălzim, scria Fridenberg, punând pe foc memorii și scânduri din planșeu. Proza, după cum s-a dovedit, oferea mai multă căldură decât poezia. Cu istoria fierbem apa în ceainic. Boldîrev și-a împărțit cărțile, ca și mobila, în trei categorii- „de păstrat”, „de vândut” și ” de pus pe foc”. Una câte una, Lihaciov a rupt și a pus pe foc procesele-verbale ale ședințelor Dumei de dinainte de Revoluție, pâstrând numai volumul cu ultima sesiune, o raritate. Olga Grecina a pus pe foc cărțile de drept roman ale defunctului său unchi- lucrările din secolul al XIX-lea, a descoperit ea, dădeau mai multă căldură decât ușurelele cărți sovietice. O altă familie a început cu lucrări de referință și manuale tehnice, a trecut la colecția de ziare, pe urmă la clasicii germani, apoi la Shakespeare și, în cele din urmă, la edițiile legate în albastru și auriu ale lui Pușkin și Tolstoi…
Numeroși scriitori și academicieni -precum Boldîrev- au câștigat mese vitale ținând conferințe sau citind pentru marinari”.
Prof. Alin Manole
