Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Cuprins e cerul de stele

de Gavril Istrate din Vărarea

Cuprins e cerul de stele

Și lumea de mare jele

Și munții de taberi grele!

Plin e câmpul celei lupte

De cai morți și arme rupte

Și trupuri de necaz supte!

Iar pe sate frica crește

Căci colera se ivește

Și cu moartea pustiește,

Și câți au rămas acasă

Încă plâng de lângă masă

De necazul ce-i apasă.

Doamne, fii îndurător

De prunci nepricepători

Care rămân cerșitori.

După ce tata lor moare

Dus pe câmpu de onoare

Nu mai văd zile cu soare,

Iar rămași fără de tată

Vine colera turbată

De tine, Doamne, mânată,

Și seceră fără teamă

Dulce-a copiilor mamă

Ce mereu plângând o cheamă.

Dar vrea Dumnezeu să vie

După crunta bătălie

Boale grele și urgie.

Focul groaznic nu se stinge

Zac voinici soldați în sânge

Lăngă ei nimeni nu plânge.

Mor feciorii toți pe rând

Nu văd maicile plângând

Lângă dânșii priveghind,

Mor bărbați cu pușca-n mână

Prăvăliți jos în țărână

Fără leacă de lumină,

Pleacă capu jos și moare

Supt de vânt și ars de soare

Nu-ntreabă nime ce-l doare,

Nu-și vede pruncii plângând

Și nevasta suspinând

La sălaș îngenunchind.

Capu jos pe iarbă-l lasă

Din el sângele se varsă

Cu gândul la cei de-acasă…

Câte-un glas plin de durere

Ce se stinge-ncet și piere…

Ah! Copilaș și muiere!

Rămas bun din acest ceas

Că eu mă duc și vă las

Înconjurați de necaz.

Doamne, multă lume moare

Călcați de cai în picioare

Ne-ntrebând nime ce-i doare.

Alei neică, alei dragă,

Cine poate să-nțeleagă

Cât mi-i lumea de pribeagă!

Alei draga mea Mărie,

Cine-ar fi să poată scrie

Jalea ce mi-i dată mie?

Nu ști nime pe ce iasă

Din a sa iubită casă

De la dorita lui masă,

Când pornește la bătaie

Unde om pe om se taie

Inima-i arde văpaie

Nu știi dacă ai noroc

Să te mai întorci din foc

Să-i găsești pe toți la loc,

Nu știi mai găsești acasă

Biata nevastă rămasă

De mare durere arsă.

Nu știi dacă-i mai vedea

Pruncii ce plâng p-ingă ea

Și nu-i poate mângâia.

Nu știi dacă cineva

Cu dor te-a mai aștepta

Acasă când îi înturna,

Ori găsi-vei scumpa casă

Goală, pustie rămasă,

Iarbă mare p-ingă masă

Și pe-afară prin cetori

Găuri de ciocănitori

De te-or prinde fiori,

Grajdu pustiit și gol

Iarbă mare prin ocol

Și scai uscați pe ogor,

Plugu-n șură ruginit

Jugul de cari găurit

Jos de-o parte părăsit.

Fântâna de sub părete

Cuprinsă de iarbă verde

De numai de-abia se vede!

Marie, floare de in

Depărtat sunt și străin

Lacrămile vale-mi vin!

Săraca inimă arsă,

Mult îți vine dor de-acasă

De la nevasta rămasă,

Dar n-a rămas singurea

Că-i cu puii lângă ea

Și nu-i poate mângâia.

Așa-mi vine o jele lină

După maica că-i bătrână

Și după mine suspină.

Și M-ajunge dorul lin

După tata, că-i bătrân

Și-acum l-am lăsat străin.

Și m-ajunge-un dor fierbinte

Când îmi vin copiii-n minte

De inima mi s-aprinde,

De-aș mai putea ți-aș mai scrie

Și mai mult, dragă Mărie,

La cei doi puiuți și ție,

Dar când mă gândesc la tine

Mare dor și jele-mi vine

De nu poate crede nime,

Nu pot crede nici eu

Nu ști numai Dumnezeu

Jalea mea și dorul meu.

Vă trimit acestea șire

Dorindu-vă fericire

Și veselă întâlnire.

Pân-atunci, dragă Mărie,

Dumnezeu cu voi să fie

Și sănătoși să vă ție.

Pân-atunci, dorită mamă,

Nu lua necazu-n seamă

ci-l acoperi c-o năframă,

Pân-atunci, tată iubit,

Te mai du cu coasa-n rât

C-așa ne-a fost împărțit.

Iar voi, pui de turturea,

Mai trăiți cum îți putea

Până când ne-om mai vedea.

Dor de-aici și dor de-acasă

După nevasta rămasă

Plângând cu inima arsă

După dulci părinții mei

Și doi copii mititei

Ce mi-e tare dor de ei…

Toți dorm…

Ceasul bate nouă

Eu mai scriu un rând sau două

Pe-afară-norat și plouă,

Cerul negru și-norat

Eu străin și supărat

Și de-ai mei îndepărtat,

Eu străin și mândra iară

La cea margine de țară

Și mi-i lumea tot amară,

Eu străin, părinții acasă

Și copiii p-ingă masă

Petrec cu inima arsă.

Epistolă

de Chifor Lupșan din Poiana Rodnei

Epistolă, draga mea,

În mână cu drag te țin,

Iar dacă te-i usca

Eu acasă te-oi mâna,

Acasă în satul meu

Ca să spui necazul meu,

Să le spui cum am trăit

De când de-acas-am pornit

Să-i spui la a mea soție

Pe care-am lăsat-o pustie,

De trei ani și jumătate

Am vorbit numai prin carte,

Dar sunt foarte supărat

Că-s departe-nstrăinat

Și-am lucrat în sărbători

Cu necaz și cu sudori,

Tot de noapte m-am sculat

Și la lucru am plecat,

Ziua tot cu lucru-n mână

Mâncare foarte puțină,

Și când aș mânca mai bine

Altă pâne nu rămâne.

Tot cu măsura ne-au dat

Nicicând nu m-am săturat.

Vai! Multe am petrecut

Tot prin ploaie și prin vânt,

Și-am lucrat în zile mari

Plată am zece ghițari.

Spune drept și-adevărat

Câte rele m-au mâncat,

Toată iarna frig afară,

O, ce viață amară!

Spune-le și-o salutare

E nu pot că-s depărtat

Și Hristos a înviat!

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu