Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

De pe frontul italian

de Pompei Bălan din Brașfalău

Cărticică, cărticea,

Du-te la soția mea,

Cărticică, du-te iute

Soția să te sărute,

Că și eu te-am sărutat

Când pe tine te-am gătat!

Du-te, carte, ca și-un vânt

Și nu sta la poștă mult!

Du-te, carte, și te lasă

La soția mea pe masă,

Dă-i scaun să hodinească

Pe tine să te cetească:

Lacrămile să-i pornească…

C-așa mi-au pornit și mie

Când am început a scrie.

N-am plâns că nu mi-a venit

Că am plâns de necăjit.

Pasăre, aripa ta

Zboară ziua și noaptea,

Ia această cărticea

Du-o la soția mea!

Păsărică, draga mea,

Unde zace țara mea

Mult e dorul și jalea,

Poate că n-oi mai vedea

Unde zace satul meu

Știe bunul Dumnezeu,

De când sunt înstrăinat

Nu știu de unde-am plecat.

Păsărică lasă-ți puii,

Ieși din țara Italiei!

Pe min de mi-i asculta,

De pui bine ți-oi căta

Da-le-oi vin cu vederea

Și pită cât-or mânca,

Apoi ție, păsărică,

Pune-ți-oi traistă cu pită

Ca să nu fii flămânzită

Și de merinde lipsită.

Nice foame nu ți-a fi

În drumul care-i porni.

Spune-i tu muierii mele

Aceste versuri de jele:

Supărată să nu fie

Că ea este-a mea soție.

„Te roagă lui Dumnezeu

Ca să scap din acest rău,

Că pe tine nu te uit,

De-oi trăi oricât de mult.

Vezi, soție, soarta mea,

Cum îmi este ea de grea,

Să umblu țările toată.

Nu mi-a fost destul odată

Galiția lungă, lată,

Apoi în Polonia,

Acum În Italia

Ca să bat eu țările

Ca lupul pădurile”.

Spune-i , carte, tot mereu

Numai ce ți-oi scrie eu:

Fii soție cu dreptate

Că soțul tău e departe,

Că unde-i bărbatul tău

Nice-i vale nici părău,

Numai dealuri și păduri

Vaiete multe, plânsuri

Numai gloanțe de șrapnel

De care mulți ficiori pier,

Numai gloanțe de granat

De care mulți ficiori cad.

Frunză verde de nuc,

Grea viață pot să duc,

Trei zile stau în ștelung

Și trei la lagăr mă duc;

Până stau în lagăr sus

Vin granate și obuz,

Pământul ridică sus.

Granatul vine departe

De treizeci și jumătate;

Și când îl auzi venind

Și aerul vâjâind,

Sângele tot îți răcește

Că gândești că te lovește,

Dar când ajunge-n pământ

Auzi dealul răsunând,

Vezi că a trecut mai departe:

Atunci mai viezi cu toate.

Lagărul nost e pe-un deal

Vodițe noi îl chemăm.

Trei zile în lagăr trec

Într-a treia am să plec.

A treia zi către seară

Compania s-adunară,

Că-i de „ablezit” (schimbat) acum

Pe cea care-i în șteling.

Plecăm pe drum om de om

Granatele vin, nu dorm

Și pe dealul „Kuck” noi stăm,

Acolo mai căpătăm

Două lăzi de „handgranate” (bombe)

Ce le duc ficiorii-n spate.

Noaptea-i întuneric foarte

Căci „ablezu” (schimbul de trupe) așa se poate,

Căci ziua nue răbdare

De Tileanu dușman mare.

Căci el dacă ne-ar vedea

Gândiți ce ni s-ar tâmpla!

Trecem peste „Kuck” în jos,

La Isonzo râu frumos.

Dar din deal și până-n apă

Nu e drum făcut de piatră,

Fără cărăușă lată

De pot merge doi odată;

Coasta-i grea de scoborât,

Pune ficiorii-n pământ.

Acum mergem tot încet

Cu jale și dor bugăt.

Ajungem și „ablezim”

După pietre ne pitim,

Că de-ai sta în sus de tot

Îndată te-ai găsi mort.

Lângă apă drum de țară

Pe dincolo este iară,

Drum de fier, zidit în piatră,

P-ingă apă merge roată;

Pe drum tunele în munte

Ce-au răpus multe răgute,

Că-n tunel sunt așezate

Tunuri grele, dau departe;

Departe și mai aproape

Tot granatu-aduce moarte.

Cucule cu pană sură,

Spune-mi tu din a ta gură

Pentru ce tu ai cântat

Tot a dor și-a mult bănat?

Cântat-ai pe-o crenguță ruptă

Că lumea toată-i în luptă,

Pe-o crenguță de acăți

Pierit-au ficiorii bugăți.

Cucule de prin pădure,

După aceea îmi mai spune

Că și pace când s-a pune?

Poate asta până-i lume…

Acuma nu vreai să știi

Că mor oameni, plâng copii?

Căci gândești c-așa-au jurat

Pentru țară și-mpărat

Să moară moarte pușcată

Și de nimeni lăcrămată;

Că aici nu este de plâns

Numai foc și foc nestâns

Căci focu când se pornește,

Numai la moarte gândește.

Vine-mi carte de pe-acasă,

Inimuța mea e arsă,

Prind cartea să o deschid:

Fiorile mă cuprind!

Iar când încep să cetesc

Lacrămile năpădesc,

Curg pe obraz ca bobul,

Mi se rupe ufletul.

Când încep cuvântu-ntâie

Se rupe inima-n mine`

Că sunt sănătoși, cetesc,

Bine și frumos trăiesc,

Gândesc la mine, că acum

Trăiesc de greu, în „decung”.

Greu îmi vine și acum,

Casa mea este decung.

Of, tinerețea mea bună

Cum trece ca o furtună!

Când încep a scrie eu,

Știe bunul Dumnezeu

Cum e suflețelul meu

Gândind la sătuțul meu.

Scriu carte și o trimăt

Cu jale și dor bugăt,

Că ea pleacă, eu rămân

Cu jale și cu suspin.

Ea pleacă către-a mea țară,

Eu rămân tot pe hotară.

Maică măiculița mea,

De mi-ai vedea soarta mea

Plânge-ai și ai lăcrima:

Cum îmi este ea de grea.

Noaptea când mă odihnesc,

Maică, la tine gândesc,

Că pentru ce m-ai făcut

Să duc jale și dor mult!

Italie, țară lată:

Focul și para te bată

Că și mie mi-a fost dată,

Să văd a tăi munți de piatră:

Că-n tine nu se găsește

Cucuruz și holdă verde,

Numai munte tot de stan:

Nu l-aș fi văzut „șuhan”.

Dologniva, loc închis,

În drum decung curmeziș,

Ce ține calea legată:

Telianu să n-o vadă;

Că el vrea pe drum să vie,

Să ia a noastră moșie.

Iac-așa ne apărăm

Țărișoara ce-o avem,

Șezând în decung pitiți

De el să nu fim zăriți;

Că el dacă te zărește

Deloc focul și-l pornește,

Din tunel vezi numai fum,

Cu „geweru” pușc-acum;

Iar din deal, de dup-o piatră

Mașină-geweru-ndată (mitraliera)

Pușcă des și nu-ncetează,

Numai pe noi să ne vază!

Din tunel cu tunu da,

Piatră-n munte se crepa

Și pe noi o asvârlea,

Câte unul omora

Iar mai mulți îi vulnera.

Ziua cât este de mare

Nu este nicio mișcare;

De vede ceva mișcând,

Granatu-l auzi venind,

Și drept în decung se lasă,

Omoară câte cinci, șase!

Vine seara, noi lucrăm,

Cu decung ne-asigurăm,

Facem decung bun și-afund

Și ne băgăm în pământ.

Toată noaptea noi lucrăm

Și ziua în decung stăm.

De-ar ploua ploaie cu foc,

Trebuie să stăm pe loc,

Noi locul nu-l părăsim,

Să știm chiar că toți perim!

Departe cu tunul da:

Pământul se tremura

Cu granate și șrapnele

Dintre care omul piere.

Pe la primă Mărțițor

Am auzit binișor,

Că noi căpătăm „ablez” (vom fi schimbați)

Din frontul de lângă Görț

Și-n Tirol avem să mergem

Pe Telian să-l culegem.

În Ștelung am auzit,

Că baonu-i ablezit,

Căci cătră Tirol se gată,

De foc mare-n munți de piatră.

Venit-am în lagăr sus,

Ablezu ni l-au adus,

Pornit-am din lagăr dară.

Mers-am în jos cătră țară,

Bucurie am aflat,

Văzându-ne jos în sat,

Nu auzeam dând cu tunu

Numai de-abia câte unu.

O noapte-ntreagă ne-au dus

La Opce, dragă, din sus,

Acolo am așteptat,

Până trenul s-a gătat.

Când am fost gata ne-am dus

Și ne-am urcat pe el sus,

Pornit-am pe vale-n jos

La Laibac, oraș frumos.

Ziceam că suntem scăpați,

De Telianu nestricați

Dar de unde să scăpăm

Că mai tare de el dăm!

Noi cu trenul ne-am dus mult

Și prin Viena-am trecut,

Când deodată am văzut,

Printre munți e de trecut,

Ne-am băgat în munți pietroși,

Foarte-nalți, întunecoși;

Ne-am dus vreo trei zile-așa

Și drumul ni se găta.

Și de pe tren ne-am dat jos,

Chiar în Trent, oraș frumos,

Și toată noaptea ne-am dus

Și la Perjina-am ajuns.

Acolo-n cortele-ndată

Compania ni-așezată

Și o zi ne-am hodinit.

A doua zi au venit

Și la ibung am pornit

La ibung pe munți pietroși,

Foarte mari, prăpăstioși,

Șă se-nvețe oamenii

Cumu-i de trecut munții.

Două săptămâni am stat,

Și la ștelung am plecat.

Muntele loc blestemat

În omăt era-ngropat

Că vântul l-a fost suflat

De șapte metri de-nalt.

O săptămână am lucrat

Și omătu l-am țipat

Și drum prin el ne-am făcut.

Către ștelung de trecut

Of, amar că vremea trece

Și ziua pusă sosește.

Sâmbătă dimineața

Frumoasă vreme era

Tunurile-amar cânta,

La moarte că ne chema

Când un tun din răsărit

La Telian e de pornit.

Sâmbătă seara ne-au spus

Că mergem pe munte-n sus

Căci în ziua viitoare

Se pornește-o luptă mare,

Peste noapte noi ne-am dus

Prin omăt pe deal în sus

Și frumos ne-am pus de-o parte

De Telian nu prea departe.

Toată noaptea eu am stat

În omăt mare-ngropat

Că Telianu salve da.

Pe care cum mi-l vedea

Pe loc la ochi mi-l țintea.

Și acolo eu am stat

Timp tare îndelungat,

Apoi eu m-am socotit

Că nu-i timp de hodinit

Ci înapoi de pornit.

Un sărgent strigă deodată:

Vină, frate, de mă leagă,

Iară eu așa-am vorbit:

Că și eu sunt prezărit,

Piciorul stâng rău mă doare,

Baremi nu e rana mare,

El a zis: vină-napoi

Că curge sânge din noi.

Înapoi dacă plecam

Pe sanieți îi aflam.

Sanieții ne-au legat

Și la hîlsplaț (ambulanță) am plecat,

Doctoru ne-a vizitat,

Țidulă am căpătat

Cătră spital de plecat.

Sărgentul rănit s-a dus

Mai iute pe deal în sus,

Dar eu nu mă puteam duce

Că sângele șiroi curge.

Talienii au prins la noi

Și i-au adus înapoi,

Doi Telieni m-au luat,

Pe munte în sus am plecat,

Am ieșit acum de-abia

De unde cu tunu da,

Mers-am pe drum mai departe

Pe căruț cu două roate

Și-așa m-am dus la spital

Feldspital cu număr țvai,

De-acolo am plecat de seară

Cu tren într-a noastră țară

Și cu trenul mult ne-am dus

Și la Viena-am ajuns.

Acolo-ntr-un spital mare,

Pus-am versul pe gătate…

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu