You are currently viewing EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XCIII)

EDITORIAL: Poezii ostășești din tranșeele Regimentelor românești în primul război mondial (Episodul XCIII)

Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

 

Cucule, pasăre mândră

de Gavril Istrate

Cucule, pasăre mândră,

Vină pe Tirol și cântă

Că azi-vară mi-ai cântat

Până m-ai văzut plecat

Cătră Rusu blăstămat,

Și-n ias-vară mi-ai horit

Pân-ai văzut c-am pornit.

După ce-am plecat din țară

Început-ai să cânți iară.

Dau-ar, cuce, Dumnezeu

Să cânți unde gândesc eu,

În fundul Tirolului

Înaintea tunului,

Pe munții Italii

Înaintea mașinii (mitralieră).

Cuce, nu te-aș blăstăma

De-ai veni și mi-ai cânta,

Cad frunzele de pe fagi

Și trec zilele celi dragi.

Suflă vântu frunza-n dungă

A dor greu și-a jale lungă

Rămâne codru uscat

Eu cu dor și supărat.

Codru-și plânge frunza deasă

Eu plâng după cei de-acasă,

Codru-i trist și supărat

După frunza ce-a picat,

Eu sunt trist și necăjit

Că plângând m-am despărțit

De nevasta mea cea dragă

Ce plânge cu ziua-ntreagă.

Floricică dintre spini,

Am plecat cu ochii plini

Lăsând doi copii străini

Și bieții părinți bătrâni,

Rândunelele s-au dus

Toate rând zburând pe sus,

Noi ne-om duce pe mașină

Cătră țara cea străină.

Hai, mândruță, să dăm mâna

Până nu pleca mașina,

După ce mașina pleacă

Rămâi, mândruță, săracă.

Ardă-te focu mașină,

Lăsai nevasta străină,

Și copiii fără tată

Și pe maica supărată.

Mândră, când ne-am întâlnit

La asta nu m-am gândit

Să plece trenu cu mine

Să nu dau mâna cu tine;

Mândră, când te-am petrecut

Pe nime n-am mai văzut

Când m-apropiam de gară

Nu știam ziuă-i ori sară.

Nu poftesc, dragă Mărie,

La  nime cum mi-o fost mie

Inima când ai plecat

Și cu jele m-ai lăsat.

Când am dat mâna cu tine

Tremura inima-n mine

Și de mână când te-am strâns

Mare jele m-o cuprins.

Mândră, lacrămile mele

Care le-am vărsat cu jele

Și cu lacrămile tale

M-or mai stâmpăra pe cale.

 

Frunzulică de scumpie

de Gavril Istrate

Frunzulică de scumpie,

Străinu-s, dragă Mărie,

Ca puiu de cuc în vie,

Nici acela nu-i ca mine

Să n-aibă cu drag pe nime

Că când el se betejește

Vine mierla și-l grijește

Și-i aduce apă rece

Și-i pune la cap și-i trece,

Da eu de m-oi beteji

Cine-amaru m-a griji

Că n-am cui mă jelui,

Jelui-m-aș n-am la cine

Că n-am cunoscut pe nime,

Nu cunosc locul nici țara

Mânce-le focu și para

Nu cunosc țara și locu

Mânce-le para și focu.

Tot mă uit către sfințit

Pe drum de unde-am venit

Lungu-i drumul, lung și greu

Drumu-i lung și locu-i rău

Că unde ne-am așezat

Fost-au biserică și sat

Și-amu-s șanțuri de tri coți

Și ședem în ele toți.

Satul spart, cășile arse

Numai vetrile rămase

Și cireșii din grădină

Prăvăliți din rădăcină

Și biserica dărâmată

De nu stă piatră pe piatră

Iar de-o parte-ntr-o grădină

Sub un păr la rădăcină

De tri coți în jos săpat

Cu pușca ne-am așezat

Și ședem ziua deplină

Și noaptea lângă mașină

Cu ocheanul de-ndemână,

Că Rusu-i câine turbat

Șade-n șanțuri așezat.

Las` să șadă că îi place

Că nemic nu poate face

Că care s-arată sus

De pe astă lume-i dus.

Te sărut, dragă soție,

Și-ți poftesc tot bucurie

Și până la întâlnire

Sănătate, fericire.

 

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu