Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.
Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.
Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla
Cucule, pasăre mândră
de Gavril Istrate
Cucule, pasăre mândră,
Vină pe Tirol și cântă
Că azi-vară mi-ai cântat
Până m-ai văzut plecat
Cătră Rusu blăstămat,
Și-n ias-vară mi-ai horit
Pân-ai văzut c-am pornit.
După ce-am plecat din țară
Început-ai să cânți iară.
Dau-ar, cuce, Dumnezeu
Să cânți unde gândesc eu,
În fundul Tirolului
Înaintea tunului,
Pe munții Italii
Înaintea mașinii (mitralieră).
Cuce, nu te-aș blăstăma
De-ai veni și mi-ai cânta,
Cad frunzele de pe fagi
Și trec zilele celi dragi.
Suflă vântu frunza-n dungă
A dor greu și-a jale lungă
Rămâne codru uscat
Eu cu dor și supărat.
Codru-și plânge frunza deasă
Eu plâng după cei de-acasă,
Codru-i trist și supărat
După frunza ce-a picat,
Eu sunt trist și necăjit
Că plângând m-am despărțit
De nevasta mea cea dragă
Ce plânge cu ziua-ntreagă.
Floricică dintre spini,
Am plecat cu ochii plini
Lăsând doi copii străini
Și bieții părinți bătrâni,
Rândunelele s-au dus
Toate rând zburând pe sus,
Noi ne-om duce pe mașină
Cătră țara cea străină.
Hai, mândruță, să dăm mâna
Până nu pleca mașina,
După ce mașina pleacă
Rămâi, mândruță, săracă.
Ardă-te focu mașină,
Lăsai nevasta străină,
Și copiii fără tată
Și pe maica supărată.
Mândră, când ne-am întâlnit
La asta nu m-am gândit
Să plece trenu cu mine
Să nu dau mâna cu tine;
Mândră, când te-am petrecut
Pe nime n-am mai văzut
Când m-apropiam de gară
Nu știam ziuă-i ori sară.
Nu poftesc, dragă Mărie,
La nime cum mi-o fost mie
Inima când ai plecat
Și cu jele m-ai lăsat.
Când am dat mâna cu tine
Tremura inima-n mine
Și de mână când te-am strâns
Mare jele m-o cuprins.
Mândră, lacrămile mele
Care le-am vărsat cu jele
Și cu lacrămile tale
M-or mai stâmpăra pe cale.
Frunzulică de scumpie
de Gavril Istrate
Frunzulică de scumpie,
Străinu-s, dragă Mărie,
Ca puiu de cuc în vie,
Nici acela nu-i ca mine
Să n-aibă cu drag pe nime
Că când el se betejește
Vine mierla și-l grijește
Și-i aduce apă rece
Și-i pune la cap și-i trece,
Da eu de m-oi beteji
Cine-amaru m-a griji
Că n-am cui mă jelui,
Jelui-m-aș n-am la cine
Că n-am cunoscut pe nime,
Nu cunosc locul nici țara
Mânce-le focu și para
Nu cunosc țara și locu
Mânce-le para și focu.
Tot mă uit către sfințit
Pe drum de unde-am venit
Lungu-i drumul, lung și greu
Drumu-i lung și locu-i rău
Că unde ne-am așezat
Fost-au biserică și sat
Și-amu-s șanțuri de tri coți
Și ședem în ele toți.
Satul spart, cășile arse
Numai vetrile rămase
Și cireșii din grădină
Prăvăliți din rădăcină
Și biserica dărâmată
De nu stă piatră pe piatră
Iar de-o parte-ntr-o grădină
Sub un păr la rădăcină
De tri coți în jos săpat
Cu pușca ne-am așezat
Și ședem ziua deplină
Și noaptea lângă mașină
Cu ocheanul de-ndemână,
Că Rusu-i câine turbat
Șade-n șanțuri așezat.
Las` să șadă că îi place
Că nemic nu poate face
Că care s-arată sus
De pe astă lume-i dus.
Te sărut, dragă soție,
Și-ți poftesc tot bucurie
Și până la întâlnire
Sănătate, fericire.
Sursa:
-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.
Prof.dr. Cornel Mărculescu