Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.
Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).
Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915. Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.
Soldatul Necunoscut
Ce nume ai avut, nu știu
Și nimeni nu-l va ști vreodată,
Nici slovă nu a fost săpată
Pe gloriosul tău sicriu
Pierdut sub brazda `nsângerată.
Slăvit prin Ordinul de Zi
Nu te-am văzut trecut anume,
Tu ești Soldatul fără nume
Ce-n veci de veci se va numi
Ostașul cel mai sfânt din lume.
Ostaș! Soldat necunoscut!
Ce nume-ar fi să te slăvească?
Tu te-ai luptat și ai căzut
Acolo unde te-ai născut,
Pe sfânta brazdă părintească.
Și dacă tot ce-a fost pământ
Revine vieței pieritoare,
Tu dormi sub marele-ți mormânt
Cu tot ce-a fost frumos și sfânt,
Cu moartea ta nemuritoare.
Tu dormi trudit de-atâta drum,
De-atâta luptă sbuciumată…
Dar viața ta sacrificată
E flacăra care de-acum
Nu se va stinge niciodată!
Relicve sfinte
Relicve sfinte, scumpe frânturi de amintire,
De voi m`apropii astăzi pios și cu credință,
Cum intri`n prea sfințitul altar de mănăstire,
Flori ce-ați rămas aevea din marea biruință…
Cu ochii plini de lacrimi mă uit la voi duioase
Vestigii mici și sfinte din crunta vijelie,
Și azi când toți de-avalma sunt pulbere și oase,
Voi ați rămas în viață ca o dovadă vie!
Zăresc în fiecare din voi o mărturie:
O cruciuliță veche de aur, o icoană,
Inelul de logodnă unit pentru vecie
Cu purpura de sânge ce-a picurat din rană!
Voi le erați pe câmpul de luptă talismanul,
Speranța lor supremă din ultima clipită
Și când în desnădejde se prăbușea elanul,
În voi veghea o mamă, o soră, o iubită…
Relicve sfinte, martori de-avânt și resemnare,
În voi de-apururi cântă divina epopee,
Trecutul vă îngroapă în umbră și`n uitare,
Dar gloria vă schimbă în falnice trofee.
Pomenire
Țara `ndurerată vine ca o mamă
Și îngenuncheată-i stă la căpătâi…
Odihnește, Doamne, sub cântări de aramă,
Pe marele Rege, Ferdinand Întâi!
Inima lui mândră, lumea o cunoaște,
Știe tot românul marele-i avânt…
Odihnește, Doamne, sfintele lui moaște
Rânduite lângă Neagoe – Cel – Sfânt!
Odihnește, Doamne, pe cel ce-avu harul
Să înfrângă`n lupte pe vrăjmașul rău
Și cu spada`n mână ne-a lărgit hotarul…
Odihnește, Doamne, pe Străjerul Tău!
Slavă Lui, de-apururi și cât mai ușoară
Să-i fie țărâna sfântului locaș,
Lângă Basarabii ziditori de Țară
Odihnește, Doamne, pe-al Tău drept Ostaș!
Sursa:
-Mircea Dem. Rădulescu, Cântarea Eroilor. Patria-Pasărea măiastră. Datini, București, 1933.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
