Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.

Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.

Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).

Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915.  Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.

Fecioara de la Jiu

Plăpânda mână ce știa să coasă

Cu fir de aur pânza cea curată

Unind în cusătura minunată

Și crinul alb și pasărea voioasă.

De strămoșești porunci a fost chemată

S`aline cu`ngrijirea ei pioasă

Destinul greu și rana dureroasă

Din pieptul larg, din fruntea sângerată…

Și când prăpădul se porni la vale,

Cumplit, să potopească`ntreaga țară,

Ca un torent cu prăbușiri fatale

A fost oprit în cale de-o fecioară

Ce-a ridicat cu degetele pale

A mântuirii armă ce doboară!

La luptă toți! Olteni, Gorjeni, ostașii

Pământului bătut de vijelie,

Să v`apărați pogonul de moșie,

La luptă toți! Copiii, cercetașii…

Bătrâni, femei, ce n`ați știut sclavie,

La Jiu! La Jiu! Să doborâți vrăjmașii,

În voi re`nvie Tudor și flintașii

Să scape iarăși țara de urgie!

Se`ntorc din vremi legendele străbune,

Pădurile virgine se frământă

Și codrii oltenești încep să sune…

Vrăjmașa năvălire cade`nfrântă,

Și fata de la Jiu ca`ntr`o minune,

Se schimbă`n Ioana D`Arc, fecioara sfântă!

Oriunde sunt durerile mai crunte

În mijlocul soldaților, vitează,

Ea leagă răni adânci și`mbărbătează

Pe cei sortiți primejdia să`nfrunte…

Când dorm trudiți ostașii ea veghează,

La ori-și-ce asalt se află`n frunte,

Urcând șoimește crestele de munte

Ea`nfruntă moartea și înflăcărează!

Soldații o privesc ca pe-o icoană

Și pentru ea sunt gata toți să moară

Pornind spre`ntâia linie dușmană…

Ei cad zâmbind căci moartea li-e ușoară,

Sub agera privire de gorjană,

Când sublocotenent e-o domnișoară!

Nici focul ucigașei mitraliere,

Nici viforul, nici ploaia de obuze,

Nici ale morței simfonii confuze

Nu`nfrânt-au a fecioarei priveghere…

Purtând în ochii plini de mângâiere,

Nădejdile, supreme călăuze,

Ea stă veghind cu zâmbetul pe buze

În tragedia plină de durere…

Senină de nimica nu se plânge,

Pe drum crestat de jertfe și tranșee,

Glorificat de dâre lungi de sânge…

O floare de la Jiu ca o scânteee,

O stea ce sfânta-i rază și-o răsfrânge

Pe`ntunecatul cer de epopeee!

Văzduhul fierbe. Valuri de ghiulele

Bat frontul nostru, cad pe metereze…

Mecanice divizii bavareze

Se năruiesc în svârcoliri rebele.

Câțiva ostași cu suflete viteze

Opresc în loc asalturile grele:

Ei sunt sortiți, prin ploaia de șrapnele,

O palmă de pământ să nu cedeze!

O rază e`n privirea lor severă:

Fecioara e cu ei și-i ocrotește,

Ei cred în biruință, luptă, speră…

Și când minunea sfântă se`mplinește,

În cântecul sonor de mitralieră,

Fecioara de la Jiu se prăbușește!

Sursa:

-Mircea Dem. Rădulescu, Cântarea Eroilor. Patria-Pasărea măiastră. Datini, București, 1933.

Prof.dr. Cornel Mărculescu