Din totdeauna, românul a știut și în situații de restriște, să-și mângâie sufletul cu un cântec, cu o poezie care să le aline dorul de cei de acasă. Acest fapt este demonstrat de acești oameni simpli, dar care au fost părtași la nașterea României Mari și care ne-au lăsat însemnat pe o foaie de hârtie, mărturia sensibilității și a dragostei nețărmurite pentru neam și țară.
Mircea Dem. Rădulescu, poet și dramaturg născut la Giurgiu pe 29 iulie 1889, și-a urmat studiile liceale la București, absolvind ulterior cursurile Facultății de Drept ale Universității din București. Ca ziarist, a debutat la „Viața Românească” în 1909, și a colaborat la Adevărul literar și artistic, Convorbiri critice, Convorbiri literare, Flacăra, Sămănatorul, Universul, Universul literar, Viața Socială, dar și Membru în Comitetul de lectură al Teatrului Național din București. A participat la Primul Război Mondial în Regimentul 3 Vlașca, după care a fost mutat la cenzura militară de pe lângă Marele Cartier General de la Iaşi, unde a rămas doi ani, până la încheierea păcii, perioadă în care a fost redactor al ziarului „România” (1917-1918) înfiinţat la Iaşi, unde a publicat numeroase poezii de război, așa cum reiese din „Dicţionarul general al literaturii române”, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2006.
Versurile sale, adunate în mai multe volume, cultivă inspirația patriotică (Poeme eroice, 1915; Suflet și uzină, 1919; Sufletul patriei, 1921, reprodus de mai multe ori și sub titlul Eroice; Cântarea eroilor, 1933; Sufletul patriei, ediție mult amplificată față de prima variantă, 1940; Hotarele sfinte, f. a.) Ca dramaturg, a compus de asemenea piese patriotice de actualitate (Pe-aicea nu se trece, 1938, în colab. cu Comeliu Moldovanu; Făuritorii, f. a.), dar și-a încercat forțele, cu oarecare succes, și în drama istorică (Serenada din trecut, 1921; Bizanț, 1924; Petronius, f. a.). Este, totodată, autorul mai multor proze, reunite în volumul „Portrete şi amintiri” (1924), proze care evocă personalităţi precum I.L. Caragiale, Barbu Ştefănescu Delavrancea sau Alexandru Macedonski. În colaborare cu Alfred Moşoiu a scris „O noapte la Mirceşti”, o „fantazie în versuri într-un act şi un prolog” (1920).
Mircea Dem Rădulescu a fost membru al Societăţii Scriitorilor Români (din 1914) şi membru în conducerea acesteia (din 1919), precum şi membru al Societăţii Autorilor Dramatici Români (din 1923), iar în 1943 i-a fost acordat Premiul Naţional pentru Artă Dramatică. De asemenea, a fost premiat de Academia Română pentru volumul „Poeme eroice” apărut în 1915. Mircea Dem. Rădulescu a murit la 6 iunie 1946, la Bucureşti.
Evocare Epică – Mărăști – domnului Mareșal Alexandru Averescu
Sub cer de epopee, cu fulgere pe căști,
Eu v-am văzut în marșul eroic, spre Mărăști…
Din ce legendă veche ați răsărit atâți,
Cu fețele severe, spre moarte hotărâți,
Transfigurați de visul cu vraja luminoasă,
Că mâine, poate mâine, vă veți vedea acasă?
Vă văd ca printr-o pânză de lăcrămi, vă cuprind
În brațe largi de gânduri…Văd chipul suferind
Și crunt al fiecărui soldat necunoscut
Bronzat de ger, de ploaie, de vifore bătut…
Din ce legendă sfântă ai răsărit armată
Ce`nvii ca prin minune Moldova de-altădată?
Pădurile bătrâne, pe coame de Carpați,
Stejari și fagi și paltini s-au prefăcut soldați,
Din văi, de pe coline, din lunca din Siret,
Pădurile bătrâne se`nalță ca`n Macbeth…
Oștirea sfărâmată, pierdută, risipită,
Trăiește și pulsează cu viața ce palpită,
Cu frunza ce-și înalță surâsu-i de smarald,
Cu aerul Moldovei primăvăratic, cald…
Mă uit la fiecare soldat cu chip trudit,
Sub valul blond de raze ce cade strălucit,
Mă uit la față tristă de mucenic, ce pare
Ușor învăluită de slavă și de soare,
De nimbul suferinței fluid și dureros
Și parcă`n fiecare a înviat Cristos!
Ai înviat din moarte cu primăvara sfântă,
Cu primăvara dulce, cu frunza care cântă…
Soldat ce, toată iarna, ai stat crucificat,
Bătut ai fost pe cruce, zdrobit și-ai înviat!
Pe trupul tău porți urme de suliță barbară,
Pe mâini, pe piept, pe coaste, pe fața ta de ceară,
Porți răni adânci de cuie și simți dureri adânci
Cum sapă ca o apă granitul durei stânci…
Și apa se hrănește din sute de izvoare,
Se umflă, șerpuiește, se`nvolbură`n vâltoare,
Se`nalță, se preface torent din vârf de munți
Și se prăvale`n vale zdrobind zagaz și punți!
Năvalnic dor de țară din fiecare piept,
Tu prăvălești Carpații și-un drum știi: drumul drept!
E drumul care duce spre satul tău natal
Pe văile cu sălcii și cântec de caval,
E drumul care duce căruța cu doi boi,
Pe câmpul cu ogoare…lăstari de păpușoi
Și grâul nou, smaralde ce`n aur s`or preface,
Te cheamă pe pământul din care mâini rapace
Răpesc întreg belșugul însângeratei țări…
E casa ta acolo, pierdută`n depărtări,
Ce`ntinde către tine lungi brațe tremurate,
Sunt ochi ce scurmă zarea și plâng pe înserate…
Gigantic stăvilarul ți se ridică`n față
Și fiecare culme e tun de fortăreață,
Tranșee, adăposturi blindate, guri de foc,
Rețele lungi de sârmă ghimpată, aprig bloc,
Compact, clădit din piatră și fier, obuziere,
Mitraliere, tunuri enorme, mortiere…
Ai dărâma și munții s`ajungi la tine`n luncă!
E cald acum și timpul e`mbietor la muncă,
O sapă strălucește ca fulgeru`n lumină,
Un strop de aur trece prin aer o albină,
Atrasă spre ogorul de rapiță…Pământul
Își cântă viața-i lină cu soarele și vântul,
Nepăsător de forța și ura omenească,
Râd viile pe coastă, păduri prind să`nverzească,
Iar lunca și dumbrava și dealul și livada
Sunt ninse de flori albe ce`și scutură zăpada,
E primvară țării ce cântă`n pieptul tău,
E țara ce te cheamă pe văi, înspre Buzău!
Cutremurând văzduhul și culmile albastre
De două zile`ntruna bat tunurile noastre…
Când tunul încetează începe mitraliera.
Un avion se`nalță și spintecă-atmosfera
Cu largi rotiri de vultur semeț…E românesc.
El îți arată drumul…pe umeri parcă`ți cresc
Și ție aripi-aripi de Arhanghel…Toată zarea
Străfulgeră de raze…Își frângi în piept răbdarea…
Un semn, o clipă numai și vei porni torent
Cu viața ta ce poartă un nume…Sub tunică
O cruce porți și`un număr…Soldat, căprar, sergent,
Sau ofițer – un suflet și-un gând spre marea faptă!
O forță mult mai mare ca tine se ridică,
Puteri nestăvilite în pieptu-ți se deșteaptă
Puteri mai mari ca tine își strigă: înainte!
E visul ce te poartă trecând peste morminte,
Trecând peste tranșeea schimbată`n țintirim,
E visul ce va face din tine, anonim,
Eroul sfânt, cu oase pierdute pe coline,
Spre care țara`ntreagă veni-va să se`nchine!
Rachete luminoase au dat semnal…torente
Pe văile Moldovei, ca ape revărsate,
Pornesc batalioane, divizii, regimente…
Ce stăvilar gigantic mai poate să oprească
Năvalnica pornire de oaste românească?
Zadarnic arsenalul cu`ntregu-i angrenaj,
Cu tunuri, cu tranșee, cu tiruri de baraj,
Cu`ngrămădiri de sârmă ghimpată îi stă`n cale…
Ea trece peste garduri de sârmă, prin mortale
Explozii, peste șanțuri, tranșee de beton,
Armat, fortificații, granate, mitraliere…
Potop de fier și flăcări, incandescent ciclon…
Cine-ar putea să`nfrunte eroica putere,
Ce se ridică vastă, gigantică, masivă,
Rudimentară forță pornită`n ofensivă?
Cu-asalt de baionetă ea curăță terenul,
Smulgându-și libertatea, cerându-și oxigenul,
Recucerindu-și dreptul la viață…Dârji, soldații,
Un gând, un trup, un suflet, escaladând Carpații,
Își vor vedea căminul și satul și pământul…
Ai lor i-așteaptă-acolo înfrigurați…Avântul
Le-anină mii de aripi…Ei urcă stânci abrupte…
Zburând peste prăpastii, cumpliți, cu fețe supte,
Arhangheli de lumină, cu fulgere pe căști,
Ei pun drapelul țării pe culme, la Mărăști!
Iar în amurgu-acela, sub cer de epopee,
În avalanșa cruntă de sânge și trofee,
Pe când biruitorii își revărsau talazul,
Pe când răniții noștri cu brațele deschise
Acopereau pământul, înfrigurați de vise,
Pe piept, în partea stângă, purtând „Mihai Viteazul”,
Electrică, prin inimi, trecu fatala veste…
Au tresărit toți munții din văi și până`n creste,
Au tresărit țărâna cu morții și strămoșii…
Desfășurând stindardul cu faldurile roșii
Să`ncremenească`n ceruri avântul glorios,
A doua oară, Iuda vânduse pe Cristos!
Sursa:
-Mircea Dem. Rădulescu, Cântarea Eroilor. Patria-Pasărea măiastră. Datini, București, 1933.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
