Acum câteva luni ieșea pe piața de carte această importantă contribuție istoriografică: Cruciadă împotriva lui Ștefan cel Mare. Codrii Cosminului 1497, ce-l are ca autor pe istoricul Liviu Cîmpeanu. Lucrarea a fost bine primită de publicul larg, dar și de breasla specialiștilor.
Generic vorbind, medievaliștii scriu puține cărți, care se adresează, folosind un limbaj tehnic, cu predilecție, unei nișe avizate. Din acest punct de vedere, prezentul volum iese din această paradigmă, reprezentând o carte de popularizare, o istorie narativă specifică în special istoriografiei anglo-americane, dar care nu este nicidecum lipsită de un background epistemic solid, fiind rezultatul celor mai recente și relevante contribuții istoriografice. La finalul lucrării veți găsi un excurs bibliografic pentru fiecare capitol, o bibliografie selectivă(izvoare documentare, izvoare narative, lucrări generale, lucrări speciale și o bază de date online) dar și un glosar. Se remarcă, de asemenea, pentru a ușura lectura, împărțirea capitolelor în fragmente nu foarte întinse, precum și revenirea, când este cazul, asupra firului evenimențial, tocmai pentru a nu se pierde logica narațiunii.
În anul 2012 Liviu Cîmpeanu descoperea în Arhiva Secretă de Stat a Moștenirii Culturale Prusace din Berlin-Dahlem manuscrisele lui Liborius Nacker, secretarul general al Ordinului Teuton, cuprinzând Jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni care l-au însoțit pe regele polon Jan Olbracht(Ioan Albert) în campania militară desfășurată împotriva domnitorului Ștefan cel Mare, în 1497. Totodată, au mai fost identificate și alte documente edificatoare pentru desfășurarea operațiunilor militare care au avut loc pe teritoriul Moldovei în decursul anului menționat anterior.
După 13 ani(1473-1486) în care a purtat războaie împotriva otomanilor, domnitorul Moldovei va fi nevoit să încheie pace cu Semiluna și să achite tributul cuvenit. Ulterior acestui moment, la scurt timp, relațiile lui Ștefan cel Mare cu Uniunea Polono-Lituaniană se vor deteriora. Faptul că suveranul Cazimir al IV-lea nu l-a sprijinit pe domnitor să recupereze importantele cetăți pontice -Chilia și Cetatea Albă, cucerite în 1484 de sultanul Baiazid II-, dar și diferendele avute cu regele polonez asupra Pocuției, reprezintă motive suficiente pentru a-l determina pe Ștefan cel Mare să-și revizuiască politica externă. Încheierea păcii polono-otomane din 1489, așa cum precizează și autorul, a creat o falie definitivă între cei doi conducători.
În jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni este menționat un tâlhar, Muha, de origine rusă, care, ajutat de mai mulți tătari, ar fi întreprins sub ascultarea lui Ștefan cel Mare, sub regim de mercenariat, în partea sud-estică a regatului Poloniei, mai multe incursiuni militare de pradă. Liviu Cîmpeanu, coroborând informațiile și din alte surse, plasează aceste acțiuni în perioada 1488-1491, interval în care a avut loc și campania moldovenească de ocupare a Pocuției(1490) cu ajutorul trupelor otomane. În acest context al distanțării față de Uniunea Polono-Lituaniană, Ștefan cel Mare va strânge relațiile cu ceilalți factori de putere importanți: Imperiul Otoman, Regatul Ungariei, cu hanul crîmlean Mengli Ghirai și cu țarul Ivan al III-lea. Între 1492-1494 au avut loc raiduri ale moldovenilor, otomanilor și tătarilor în teritoriile polone și în cele stăpânite de Alexandru Iagiello, fratele lui Jan Olbracht. Erau suficiente motive pentru ca regele polon să inițieze o campanie militară pentru înlăturarea vecinului atât de incomod, punând în locul lui Ștefan cel Mare pe fratele său, Sigismund Iagiello, cu ajutorul căruia, afirmă autorul, urma să-i înlăture pe turci din Chilia și Cetatea Albă.
Ajungem, iată, aproape de anul 1497, având conturate două sisteme de alianță care se vor confrunta: Uniunea Polono-Lituaniană și vasalii ei -ducatul Mazoviei și Ordinul Teuton- împotriva Moldovei care avea sprijinul Imperiului Otoman, Hanatului Crimeii, Regatului Ungariei și Țării Românești. Dintre aceste puteri, trupele mazoviene, lituanienii și tătarii nu au reușit să ajungă până în momentul bătăliei, soldată cu o înfrângere categorică suferită de Jan Olbracht la Codrii Cosminului. E interesant armistițiul invocat de autor, încheiat între cele două tabere la 16 octombrie 1497, după trei săptămâni de asediu a capitalei Moldovei(Suceava), care a rezistat eroic sub conducerea Portarului și Hatmanului Luca Arbore. Ca și Basarab I la Posada, care i-a pregătit regelui maghiar Carol Robert de Anjou o ambuscadă, și Ștefan cel Mare, după o înțelegere prealabilă, a recurs la aceeași stratagemă pe 26 octombrie 1497, atunci când a avut loc bătălia de la Codrii Cosminului.
În urma acestor evenimente observăm și o altă fațetă a domnitorului moldovean, pe lângă cea cunoscută de însemnat lider regional. Din campion al creștinismului și luptei antiotomane, așa cum este prezentat în cadrul istoriografiei, Ștefan cel Mare nu ezită să se alieze cu turcii pentru a-și asigura și consolida domnia. Autorul afirmă, într-adevăr, că în perioada 1473-1483 Ștefan cel Mare a fost aproape permanent în război cu otomanii, iar luptele au continuat până în 1486. Prin urmare, doar 13 ani din 47, cât a domnit, Ștefan cel Mare s-a războit cu Imperiul Otoman. Am putea adăuga la acești 13 ani și perioada 1470-1473, -chiar dacă Ștefan cel Mare se pare că încetase plata tributului cel mai târziu în 1473- timp în care domnitorul moldav, acest „făcător de domni”(expresia îmi aparține) în Țara Românească, a condus mai multe acțiuni militare însemnate împotriva domnitorului Radu cel Frumos, vasalul turcilor, având prin urmare sprijinul acestora. În perioada medievală, mai ales, opțiunile politice se schimbau destul de repede, primând interesul de moment și securitatea proprie. De pildă, la aproximativ 2 ani după înfrângerea regelui polon la Codrii Cosminului, Ștefan cel Mare deja făcea parte dintr-o alianță antiotomană alcătuită din Ungaria, Polonia și Lituania. De asemenea, la scurt timp după depunerea jurământului de vasalitate regelui Cazimir al IV-lea, la Colomeea(1485), Ștefan cel Mare a inițiat demersuri diplomatice către papa Inocențiu al VIII-lea pentru a obține desfacerea jurământului prestat.
Revenind la jurnalul de campanie al cavalerilor teutoni, Liviu Cîmpeanu sesizează o informație inedită care nu face decât să augmenteze importanța rețelelor diplomatice pe care domnitorul Moldovei le avea. Este vorba despre intervenția soției regelui polonez Cazimir al IV-lea, regina Elisabeta de Austria, pentru încheierea înțelegerii dintre soțul ei și Ștefan cel Mare, în 1485, la Colomeea, în urma căreia domnitorul moldav depunea jurământul de vasalitate.
Grație documentelor descoperite în Arhiva Ordinului Teuton, Liviu Cîmpeanu certifică o informație privită cu suspiciune de istoriografia noastră. Cronicarul polonez Jan Dlugosz afirma că, în conflictul intern pentru putere dintre urmașii domnitorului Alexandru cel Bun(1400-1432), Ștefan Vodă, după ce fusese înfrânt de fratele său Ilie, a căutat ajutorul la curtea sultanului Murad al II-lea(1421-1451). Într-o scrisoare trimisă în luna decembrie 1432 de un conducător al cavalerilor teutoni marelui maestru al Ordinului este vehiculată aceeași informație. Ștefan Vodă a cerut ajutorul turcilor pentru a ocupa tronul, iar aceștia au răspuns pozitiv. Acest fapt, opinează Liviu Cîmpeanu, indică închinarea(supunerea) domnitorului moldovean în fața Sultanului, precum și plata unei sume de bani. Ipoteza este susținută și de un alt document din 1432, din timpul domnitorului Țării Românești, Alexandru Aldea. Prin urmare, noutatea este reprezentată de decalarea plății primului tribut al Moldovei către Imperiul Otoman cu aproximativ un sfert de secol față de anul 1456 când este considerat acest debut, în vremea domnitorului Petru Aron.
Un alt merit al acestei cărți este acela de a plasa domnia lui Ștefan cel Mare, dar mai ales momentul 1497, într-un tablou general care înlesnește o mai bună înțelegere a eșichierului politic al vremii, geneza unor alianțe, trădări dar și a schimbării raporturilor de putere. Un raționament învățat pe băncile facultății este că nu te poți edifica foarte bine asupra propriei istorii decât dacă te raportezi, in extenso, și la trecutul altor popoare vecine, și nu numai. În cazul acesta, efortul intelectual al autorului ne deschide un orizont istoric bine însăilat, ce se întinde de la curtea regelui ungar Matia Corvin, în Imperiul Habsburgic, până la Marea Baltică și cavalerii teutoni. De la Târgoviște până în Moldova, teritoriile Uniunii Polono-Lituaniene și în Crimeea hanilor tătari. Aflăm informații din jocurile de culise(de exemplu, dorința expusă de Jan Olbracht fraților săi de a-l lichida pe Ștefan cel Mare încă din 1494), detalii despre alcătuirea armatelor, ambițiile și mizele politice ale suveranilor de atunci.
De-a lungul acestei călătorii vă veți creiona imaginea lui Ștefan cel Mare bine ancorat în politica vremii, un lider care „și-a dobândit recunoașterea internațională ca un factor activ și decisiv pe scena politică a Europei răsăritene”, fiind respectat de ceilalți suverani. Chiar dacă conducea o țară mică, poziția Moldovei în raporturile politico-militare nu era de neglijat. Alianțele matrimoniale au contribuit și ele la creșterea prestigiului domniei voievodului moldav. Alexandru Vodă, fiul lui Ștefan cel Mare, a fost căsătorit cu fiica baronului maramureșean Bartolomeu Dragffy, viitor voievod al Transilvaniei, care l-a susținut pe Ștefan în numele regelui maghiar Vladislav al II-lea, în conflictul cu Jan Olbracht. Fiica domnitorului, Elena, a fost măritată cu fiul țarului Ivan al III-lea. De asemenea, prima soție a lui Ștefan cel Mare a fost Evdochia de Kiev. Transferul de putere după moartea domnitorului, fără lupte interne -care de obicei aveau loc-, prin întronarea celui desemnat de Ștefan cel Mare, spune multe despre puterea politică și stabilitatea create în Moldova de cel care i-a condus destinul vreme de 47 de ani.
Prof. Manole Ionuț-Alexandru
