Poate a fost întâmplare sau nu dar primii pași, pe drumul lung al cunoașterii, m-au purtat spre casa învățătorului Nițu.
I se spunea locului „la curte”. El și familia lui nu mai erau acolo de ceva ani. Însă casa aceea mare cu multe camere și mansardă, cum aveam eu să aflu, după niște ani, că se numește podul acela locuibil în care se ajungea urcând o scară exterioară din lemn masiv, era acolo în fiecare zi. Aștepta copiii satului, de vârstă preșcolară, să o umple de râsete și veselie, cum poate nu fusese niciodată până când nu devenise grădiniță. Mai funcționa în ea contabilitatea și casieria C.A.P.-ului, dar acolo în camera aceea, unde ușa era mereu închisă, liniștea era stăpână. Avea o întindere mare, cât o jumătate de sat…credeam pe-atunci, văzând de jur împrejurul ei un ditamai grajdul, câteva magazii de blană, o livadă, un loc amenajat special pentru stupi de albine, fierăria și un părculeț de joacă. Și bătătura…cât o curte boierească, că de fapt asta fusese la…origini.

Poate rostea cineva, în diferite împrejurări, numele fostului proprietar dar…eu nu l-am auzit până  în următoarea etapă a vieții mele. Aceea de școlăriță. Nu puteam nicicum să mă arăt nemulțumită de noul meu statut că și auzeam pe ai mei, cei știutori:
-„Asta e școală ce faci tu? Să fi avut învățător pe domnu Nițu sau pe…!” Săltam din umeri a nepăsare și îmi vedeam de ale mele. La fel îmi vedeam de ale mele atunci când auzean vreo discuție în casă sau între vecine de genul:

-„Vezi tu ce deșteaptă e Anișoara? Ca domnu` Nițu!” sau

-„Vedeți voi ce seamănă asta a Gherghinii cu domnu` Nițu? Leită!

-Păi nu e fii-sa, cum să nu semene?”

A trebuit să treacă peste o jumătate de secol ca să dau importanță acestor nume și să înțeleg legătura dintre ele.

Răsfoind Monografia Comunei Produlești scrisă de domnul Nicolaie Nicolaie cunoscut și ca Nae Badea, fiu al satului, ochii mi-au rămas ațintiți asupra unui nume: Nicolae Gh. Nițu…învățător…și o sentință de condamnare la moarte cu confiscarea averii. Nedumerire totală! Dau la pagina de început al articolului, peste care trecusem în grabă, și citesc:
„Rezistența anticomunistă după al II-lea Război Mondial”. Mintea mea nu a găsit nicio conexiune. Ce legătură putea să fie între…Dar, la câteva rânduri mai jos, cu majuscule scria: Toma Arnăuțoiu. Despre el auzisem vorbindu-se mult după Revoluția din 1989. Legătura a fost făcută imediat: Mișcarea de rezistență de la Nucșoara!

M-am apucat de citit cu mare atenție, cuvânt cu cuvânt, totodată venindu-mi în minte și tanti Anișoara. Am „aranjat” o întâlnire cu aceasta, nevrând să las nici această parte nelămurită. Mi se părea firesc, dacă tot aveam să cercetez trecutul omului, să o fac într-un mod asumat. Asadar, informațiile din monografie, cele obținute de la tanti Anișoara și cele din alte surse, puse cap la cap, au alcătuit povestea unui om care a scris o poveste în „Satul în care se nasc povești!”

Nicolae Gh. Nițu, învățător, născut la 28 iunie, anul 1900, în comuna Petroșani, raionul Curtea de Argeș, regiunea Pitești, se căsătorește cu Roza, de asemenea învățătoare, din neamul lui Catalan, pe care o cunoscuse prin intermediul fratelui său Gheorghe Nițu, învățător și el, căsătorit în  comuna Produlești.
După primul război mondial Nicolae și Roza Nițu au participat la colonizarea Cadrilaterului, în județele Durustor și Caliacra, împreună cu Iosif Nițu, fratele acestuia. Când nu și-au mai avut rostul acolo, în 1940 după înțelegerea de la Craiova, aceștia revin în comuna Produlești, ca învățători refugiați, lăsând în urmă toată agoniseala. (Aparent fără nicio legătură, fac precizarea că pe vreme aceea, în satul Broșteni, sat aparținător, învățătoare era Rada C. Dumitrache, Dada, sora bunicii mele dinspre mamă).

Având spirit de afacerist, fiind un bun intreprinzător și bun gospodar, domnul Nițu reușise să strângă o avere destul de mare la acea vreme, fiind despăgubit de statul român cu o sumă consistentă. Cu acești bani a putut cumpăra, la întoarcerea în satul natal al soției, pământ și un conac de la contesa Alexandrina de Vismes de Pontheiu, născută Krețulescu, într-o familie românească de elită, de altfel singura familie boierească de viță veche ce figurează, cu grad princiar, în almanahurile de Ghota. Căsătorită cu un diplomat englez, ca să scape de opresiunile regimului comunist, aceasta și-a vândut moșia din Produlești, refugiindu-se împreună cu soțul ei în Germania, pe atunci aliata noastră și în război cu Anglia. Însă soarta a făcut ca să revină în țară, stabilindu-se în București, ulterior găsindu-și sfârșitul în mizerie, după ce le-au fost confiscate mai multe apartamente și bunuri. În afară de pământ și conacul pe care l-a dărâmat, ridicând în locul lui o casă în stil orășenesc (rămasă în picioare până aproape de sfârșitul anilor nouăzeci), Nicolae Nițu a mai cumpărat, în timp, o batoză, tractoare, mai multe utilaje agricole, ajungând unul dintre cei mai bogați oameni din sat. Pe lângă toate acestea, în comuna Nucșoara, din județul Argeș a achiziționat un teren pe care a construit gatere, un depozit de cherestrea și o moară.

Prin intrarea României în cel de al Doilea Război Mondial, a început și mobilizarea rezerviștilor. Nu conta dacă erai sărac sau bogat, dacă aveai copii sau nu, ordinul era ordin. „Om bogat și om sărac”, domnul Nițu și nea Ștefan, întâmplător vecini, despărțiți însă ca un hotar bine delimitat de gârla satului, unul având un copil, celălalt șase, sunt chemați să lupte alături de armata germană împotriva Uniunii Sovietice. Nu după mult timp, domnul Nițu care plecase din funcția de primar numit în primăvară prin Decizia nr. 3041 a Prefecturii Dâmbovița, se întoarce rănit, cu ordin de lăsare la vatră (căpitan în rezervă), iar familia lui nea Ștefan primește o înștiințare, în care scria negru pe alb că acesta ar fi fost dat dispărut. Reia funcția de învățător până în anul 1943 după care este numit din nou primar (așa cum reiese din însemnările domnului Nicolaie Nicolaie). Gherghina, nevasta lui Ștefan, mamă a șase copii, femeie la curte încă de pe vremea contesei Alexandrina, rămăsese în continuare, alături de alte femei, toate neveste, să lucreze în gospodăria noului proprietar. Era o femeie frumoasă, înaltă, subțire ca trestia, cu mersul legănat, cu privirea pătrunzătoare, curată, purtând peste cămașa cu poale fustă strânsă în betelie, ceea ce facea ca talia ei să atragă și mai mult privirile.

Din informațiile primite reiese că doamna Roza nu o prea agrea pe femeie, convinsă fiind că și privirile domnului Nițu sunt mereu îndreptate asupra ei, iar faptul că era preocupat în permanență de soarta celor șase copii îi întărea și mai mult convingerea că bănuielile ei erau întemeiate. Iar acestea s-au adeverit, când fustele Gherhinei au trebuit înădite în talie, iar la începutul lui mai al anului următor, aceasta a născut o fată, pe care învățătorul a recunoscut-o ca și fiică. I-a pus numele Ana…Anișoara. Copila nu a fost privită cu ochi buni de soția și fiica acestuia niciodată. Dar asta nu l-a împiedicat cu nimic să o aducă „la curte” și să petreacă foarte mult timp împreună. O alinta „Nișu”, după felul în care pronunța ea „Nițu”, spunându-i:

„-Nișule, să nu uiți niciodată că ești fata mea!”

Și nu a uitat! Tanti Anișoara de astăzi, lovită de soartă, în toate etapele vieții, în fel și chip, de parcă ar fi avut de plătit Karma întregului neam, își aduce aminte, lăsând să cadă o lacrimă fierbinte pe obrazul uscățiv al femeii de opzeci și unu de ani, de primii ani ai copilăriei, când domnul Nițu, încă primar îi cumpăra rochițe și alte obiecte de îmbrăcat, încălțăminte, jucării, mâncare și dulciuri, pe care le împărțea și cu frații ei mai mari. Cu toate acestea, în afară de cel mai mic, nici unul nu o agrea și nu o considerau sora lor. Îi ziceau „cocoana”, dar datorită ei și rușinii purtată de Gherghina, blamată de tot satul și mai ales de neamurile doamnei Roza,  au trecut cu bine peste foametea din 1946.

1946, an crucial în viața multora, mai ales în viața femeiei adultere, cum s-a dovedit a fi fost până la urmă Gherghina, în necunoștință de cauză, bineînțeles. Ștefan trăia! Existau dovezi clare că acesta nu dispăruse pe front, ci fusese luat prizonier. Războiul, cum, necum, se terminase iar acesta, mai devreme sau mai târziu avea să ajungă acasă. A ajuns firește, iar lucrurile s-au lămurit cu calm și înțelegere, bucuros că și-a găsit familia întreagă…și mai mult de-atât, și copii sănătoși cu mic, cu mare! Nu putem însă vorbi de calm în ceea ce îl privește pe domnul Nițu, personajul principal al acestei povești de viață.

După terminarea războiului, Partidul Comunist Român intrase sub influența bolșevică. În martie 1945 se formase guvernul condus de dr. Petru Groza, posturile cheie fiind ocupate și de membrii ai P.C.R., iar în noiembrie 1946, puterea le-a fost încredințată definitiv. După principiul „cine nu este cu noi, e împotriva noastră”, au început represiunile asupra celor care făceau parte din partidele din opoziție, susținute de mari nume din diferite domenii și în special de foști ofițeri ai Armatei Române, trecuți în rezervă după declararea încetării războiului. Nicolae Nițu nu făcea parte dintre cei care erau de acord cu doctrinele comuniste  și începuse să își susțină cauza în diferite circumstanțe, întâlnind și menținând legături strânse cu cei care se împotriveau regimului totalitar și inițiau mișcări de rezistență, în diferite locuri din munți. Așa l-a cunoscut pe Toma Arnăuțoiu, fost ofițer de carieră la garda regală, care luptase pe frontul de vest, decorat fiind cu Ordinul Coroana României cu spade clasa a V-a cu panglică și Virtutea Militară cu frunze de stejar, cel căruia trecerea în rezervă i-a schimbat direcția în viață, conducându-l spre mișcarea de rezistență, inițial nerecunoscută de comuniști, spunându-se că sunt aberații. Timpul însă avea să demonstreze că toate acestea au fost reale, așa cum a reieșit din arhivele securității după 1989.

Real este și faptul că în anul 1948, Toma Arnăuțoiu, a devenit ginerele lui Nicolae Nițu, prin căsătoria cu fiica acestuia, Elena-Nuți Nițu, singura fată legitimă din căsătoria cu doamna Roza. Din informațiile primite de la cealaltă fată, Anișoara, reiese faptul că aceștia au mai avut un băiat, care la 17 ani a murit din cauza unui obiect explozibil găsit pe gârlă, la o distanță de câteva sute de metri de casa lor, fiind înmormântat în cimitirul satului și a cărui piatră funerară a existat până de curând. Deja aflat în atenția securității și urmărit de către autoritățile locale subordonate acesteia, pentru Nicolae Nițu, căsătoria fiicei sale cu Toma Arnăuțoiu a fost picătura care a umplut paharul, sau mai bine zis, semnarea sentinței. Ca om de afaceri, în special cu cherestea și cereale, prospera pe zi ce trecea. Simțindu-se urmărit și anticipând ceea ce avea să urmeze își cumpărase un apartament în București, unde de alfel și avea să își petreacă iarna 1948-1949.

Gruparea de Rezistență de pe Râul Doamnei, condusă de Colonelul Gheorghe Arsenescu, a fost dispersată  în diferite localități pentru a distrage atenția securității și a-și putea pregăti strategia pentru reluarea luptei în primăvară. Dar cum securitatea era cu un pas înaintea lor deoarece mai existau și scurgeri de informații, la Câmpulung începuseră deja arestările. Colonelul Gheorghe Arsenescu, având cunoștință de faptul că Toma Arnăuțoiu, soția acestuia și socrul său sunt în București, urmăriți pentru faptul că posedau arme, s-a refugiat și el acolo și împreună cu alți fugari au pus bazele Mișcării de Rezistență Anticomunistă de la Nucșoara, Haiducii Muscelului, fiind sprijiniți și adăpostiți chiar de către părinții și frații lui Toma, acesta fiind nucșorean. Această mișcare, ca de altfel întreaga rezistență armată a fost înteținută de mari industriași și avocați, ofițeri în rezervă, deputați…

Nicolae Nițu, a pus la dispoziția Grupului Haiducii Muscelului, al cărui comandant avea să devină, la îndemnul lui, Toma Arnăuțoiu, toate proprietățile de la Nucșoara. Pentru toate acestea și pentru multe altele, în toamna anului 1949 avea să fie arestat, cu confiscarea a o bună parte din avere, din casa de la Produlești, sub ochii Anișoarei, care se afla împreună cu el. Pentru întreaga familie a început calvarul. A fost arestată pentru scurt timp și soția sa, pentru că nu l-a denunțat, și fiica sa ca soție a lui Toma Arnăuțoiu. Ca să scape de hărțuirea organelor de securitate Elena-Nuți a divorțat de Toma, însă a fost în zadar. A fost în continuare hărțuită și anchetată, fiind chiar internată în mai multe rânduri la psihiatrie. După câțiva ani, când opresiunea a încetat, și-a refăcut viața, căsătorindu-se cu un doctor si s-a stabilit în Pitești. A dat naștere la doi băieți și o fată.

Când a fost eliberat din închisoare, după cinci ani, Nicolae Nițu era schimbat total. Era o umbră a omului de altădată. Slab, speriat, urmărit tot timpul, persecutat de autorități, fără nicio perspectivă, lăsând în urmă tot și toate, nu înainte de a-i asigura Anișoarei un minim de existență, s-a retras în munți, la Nucșoara, venind în sat din ce în ce mai rar. Spunea Anișoara: „Era un om frumos, înalt, bine legat (băiatul meu seamănă cu el), aprig la mânie, dădea cu pumnu în masă de sărea tavanu-n sus, uneori brutal, înjura și amenința dacă era călcat pe coadă. Altfel nu putea să facă tot ce a făcut. Era ca un zmeu, nu avea frică de nimeni”. Pănă când…

„Când a fost arestat prima dată, în 1949, a știut că nimic nu va mai fi ca înainte.  A fost dus la Poarta Albă, una dintre cele mai temute închisori. Acolo a cunoscut și el teama. Când i s-a dat voie la vorbitor, i-a făcut chemare lui tata Ștefan, dar a ținut morțiș să mă ducă și pe mine. Mi s-a părut cel mai lung drum din viața mea. Era schimbat total, privea numai în jos, slăbise mult dar l-am recunoscut imediat. Parcă mi-a fluturat inima în piept, așa am simțit când l-am văzut. Iar el a zis:

„-Ai venit, Nișule?”, după care:

-„Ștefănică, să ai grijă de fata mea, să nu dai niciodată în ea! Să ții minte, dai în ea, dai în sufletu` meu!”

Nu m-a bătut niciodată, și poate mai meritam! Mai târziu, în timpul cât nu mai putea veni prin sat, i-a trimis vorbă lui tata Ștefan să mă ducă la București, țin minte ca acum, pe strada Ștefan Stoica și l-a rugat din nou să aibă grijă de mine, cum a avut și el de copiii lui. A zis:

„- Ștefane, eu ți-am ținut șase, ea e una, să nu faci diferență!” Era frumos acolo. Apoi ne-a dus la Magazinul București, era prin august, cred că intram în clasa a șaptea, și l-a îndemnat pe tata:

„-Ia fetei ce îi trebuie de școală, că eu plec iar. Nu știu ce o să mai fie!”

Înainte de a intra în clasa a șasea, cred, m-a luat și pe mine la Nucșoara. M-a dus să mă cunoască și mamaia. Am stat ceva timp, la sora lui Toma, la Elena. De câteva ori m-a trimis cu alimente la grotă. Îmi punea de gât o traistă și îmi dădea în primire patru capre să le pasc. Mergeam până într-un anumit punct unde, într-un pom era o sârmă verde, ascunsă printre frunze, de la unul la altul. Trăgeam de ea și asteptam. Venea cineva să ia alimentele și eu mă întorceam. Vedeam oameni care pândeau dar nu mă băgau în seamă, eram un copil. Nici mie nu îmi era frică de ei, semănam cu tata. Că eu i-am spus „tată” din totdeauna, de aceea nu mă suferea fii-sa Nuți, nevastă-sa Roza și neamurile ei. Acum, când mă gândesc mi se zbârlește pielea, dar într-o zi mi-a umplut sânul cu gloanțe. Am fost și în grotă. Te cățărai pe niște frânghii că era sus, iar intrarea era strâmtă, aproape te târai ca să intri și ca să ieși. Înăuntru te lăsai pe câteva trepte, vreo șapte, și era ca într-o casă, așa ca o odaie largă. Avea și sobă.

Am venit acasă cu un costum național dăruit de mamaia, îl mai am, și un inel, acesta, pe care îl port și acum. (un inel de aur alb, cu piatră de safir roz, foarte vechi, judecând după felul în care arată). Mi-a cumpărat de școală tot ce îmi trebuia și a plecat. Și plecat a fost! Cu șapte clase am rămas și cu amintirea lui. Îl am pus la pomelnic, iar de Sîntul Nicolae mereu împart pentru sufletu` lui.”

A rămas cu șapte clase, dar și cu ceva în minte. După colectivizare, a intrat socotitoare la C.A.P. și a lucrat mulți ani, în casa în care se jucase în copilărie, alături de unii dintre cei care mijlociseră denunțarea și arestarea făcută sub ochii ei. Unul dintre ei i-a zis:

„-Anișoară fată, ce-a fost a fost! Mortu` de la groapă nu se mai întoarce!” Și nu s-a mai întors.

Anul 1958 a însemnat sfârșitul Miscării de Rezistență. Toți capii au fost fie împușcați fie arestați, mai devreme sau mai târziu. Nicolae Nițu, Toma Arnăuțoiu și mulți alții au fost arestați în luna mai a anului 1958. Au fost duși la sediul Securității din Pitești și apoi, după un an la Închisoarea Jilava. Sentința de condamnare la moarte, cu confiscarea totală a averii, a fost dată de Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, prin judecarea Dosarului Nr. 1221/59, în data de 4 iunie 1959, cu drept de recurs în 24 de ore. A fost făcut recursul cerându-se comutarea pedepsei la închisoare pe viață, dar…în 20 iulie, 1959, ora 0.30, a avut loc execuția lui Nicolae Nițu, iar la 0.45, constatarea decesului, după cum a fost consemnat în procesul verbal întocmit de medicul închisorii.

Aceasta este povestea lui Nicolae Nițu, născut în comuna Petroșani, Argeș, stabilit în comuna Produlești, Dâmbovița, învățător, primar, afacerist și partizan, cu ultimul domiciliu cunoscut în București, Strada Ștefan Stoian, nr.37, pomenit din când în când de câte vreun locuitor al satului în amintiri și purtat mereu în gând de…tanti Anișoara. Aceasta este povestea lui și-acelor fără de mormânt, a celor ale căror nume se regăsesc în arhivele securității scoase la iveală de Ioana Voicu Arnăuțoiu, fiica lui Toma Arnăuțoiu și a Mariei Plop, născută în 1956 în grota de la Nucșoara. Și se mai regăsesc pe o piatră funerară de pe Monumentul Eroilor de la Nucșoara, ridicat în memoria lor de Elena Arnăuțoiu, sora lui Toma.

Datorită lor, s-a mai născut o poveste, ce-i drept scrisă cu sânge, în „Satul în care se nasc povești!”

Flori Bungete