You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a XV-a)

EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a XV-a)

  • Post category:general

Avionul aterizase de ceva timp, însă Radu nu se putea horărî să părăsească holul aeroportului. Doamna și domnul Rotaru înțelegeau starea prin care trece și nu voiau să forțeze lucrurile. Faptul că o strângeau cu putere pe Dorina în brațe, când unul, când altul, mai, mai să o sufoce, le era de ajuns. Iuliana și Cosmin priveau cu ochii în lacrimi scena și se gândeau în mintea lor, cât de fericiți erau pentru faptul că Dorina le era tot timpul în preajmă, că se puteau bucura de zâmbetul ei, de râsul ei, de îmbrățișările ei, de copilăria ei…

-Să mergem!,  zise la un moment dat Radu. Prima oprire vreau să o facem la mormântul Mirabelei.

-Desigur, dragule, cum dorești. Să știi că noi am fost aproape zilnic și i-am vorbit despre tine. Nu i-am ascuns nimic. I-am spus cât de mult te iubim, cât de mult am suferit în toată perioada în care ai fost internat, cât de mult ne-an dorit să fii, din nou, cu noi. Am rugat-o mereu să te ajute să mergi mai departe. Ne bucurăm că ne-a îndeplinit dorința. Să mergem, Marius ne așteaptă.

La poarta cimitirului, Radu avu nevoie din nou de câteva minute bune până să intre. Luase din mașină o carte pe care o ținea strâns la piept. Nimeni nu știa ce avea de gând să facă cu ea. Dar nici nu l-a întrebat nimeni. Când se apropiară, ceilalți au rămas, voit, câțiva pași în urmă, dându-i  lui posibilitatea de a ajunge primul. Trecuse aproape un an de la moartea Mirabelei și era pentru prima dată când veneau cu toții la mormântul ei.

Durerea era încă mare, dar…timpul nu se poate întoarce înapoi și nici opri în loc! Cu capul plecat și ochii în lacrimi, Radu îngenunche în fața pietrei funerare. Îi era teamă să ridice ochii și să-i vadă chipul zâmbindu-i de pe lespedea rece. Era lac de transpitație, cu toate că  toamna londoneză își intrase în drepturi, nefiind prea îngăduitoare în acea zi.
Așeză cartea pe care până atunci o ținuse lipită de piept, pe genunchiul ridicat și o deschise. Dintre paginile ei scoase un ghiocel presat pe care îl așeză cu grijă pe mormânt. Apoi începu s-o răsfoiască și mai scoase unul, și încă unul, așezându-i ca într-un buchețel pe pământul reavăn. Pe ultimul, îl duse la gură și îl sărută ușor, lăsând să se prelingă peste el și-o lacrimă, lacrima dorului și-a dragostei, izvorâtă nu din ochii, ci din inima lui, mistuită de focul iubirii pe care încă i-o purta.

„- De azi înainte, Mirabela va avea parte de odihna veșnică. Uite, am cules ghiocei. Voi găsi o ocazie să-i așez într-o zi pe mormântul ei. Poate vom merge împreună…”.

Aceste cuvinte îi răsunară lui Cosmin în minte și abia acum își dădu seama ce voia să spună Radu: el presase ghioceii în acea carte, ghioceii aceea pe care el îi culesese din curtea spitalului, în ziua în care…revenise la viață.

-Dă-mi Doamne putere să trec și peste asta!, murmură Cosmin abia perceptibil, ridicând ochii spre cer, căci simțea cum îl lasă picioarele.

-Ai spus ceva?, îl întrebă Iuliana în șoaptă, nedorind nici ea să strice momentul de reculegere al lui Radu, și de ce nu, al lor, căci gândurile tuturor se înălțau spre Mirabela.

-Nu, nimic… Îți spun altădată…răspunse Cosmin și mai șoptit.
Rămaseră cu toți câteva minute bune, nemișcați, cu mâinile împreunate, cu ochii în pământ, fiecare murmurând în gând câte o rugăciune pentru sufletul dragei lor Mirabela, care îi privea cu ochii ei de înger, încremeniți în durere, de pe crucea rece de marmură.

Nu același lucru făcea însă și Radu. El nu spunea o rugăciune pentru sufletul ei, el îi vorbea direct, murmurând în șoapte cuvinte de dragoste, de alint, de încurajare, de mângâiere, așa cum o făcuse de sute de ori. Apoi se ridică, duse mâna la gură, pecetlui un sărut lung, o întinse și atinse buzele Mirabelei, rostind, de data aceasta, cu glas tare: „te iubesc!”

Încă privea spre crucea rece, când simți o atingere caldă în palma dreaptă. Tresări, și întoarse capul. Pentru o clipă, a crezut că acea atingere a fost a dragei lui soții, ca răspuns la toate cuvintele rostite cu inima sfâșiată de durerea despărțirii. Nu era ea, era Dorina, la fel de frumoasă, de caldă și de iubitoare.

-Și eu te iubesc, mami, amândoi te iubim la fel de mult! Nu te vom uita niciodată, să nu ne uiți nici tu! De-acolo de unde ești, veghează asupra noastră, călăuzește-ne pașii spre…fericire! Nu vom putea fi fericiți, decât știindu-te aproape. Fii îngerul nostru păzitor, oriunde am fi și oriunde ne-am afla.

Ochii lui Radu se umplură de lacrimi. Unele dintre ele, prelingându-se pe față, îi atinseră colțurile buzelor. Le sorbi cu nesaț, ca pe o împărtășanie. Era un amestec de…dulce și amar. Fericire și tristețe…Elixirul vieții! Viață care trebuia să meargă mai departe…O îmbrățișă pe Dorina, o sărută pe frunte și îi spuse:

-Draga mea, nu-ți fie teamă! Nu vei fi singură niciodată, mama va fi mereu cu tine, oriunde vei fi. Puterea gândului e incomensurabilă, e suficient numai să te gândești la ea, iar gândul ei bun îți va fi transmis instantaneu. Am fost binecuvântați de Dumnezeu, ca să avem acolo sus, un protector, un înger păzitor. Poate nici eu, fizic, nu voi fi alături de tine mereu, dar sunt sigur că în momentul când te vei  gândi la mine, mental voi fi acolo. Să mergem acum, ceilalți ne așteaptă!

Se întoarseră, dar nu putură să facă nici un pas. În spatele lor, Cosmin, Iulia și soții Rotaru, stăteau neclințiți ca niște stane de piatră, din ochii cărora izvorau șuvoaie de lacrimi. La unison, parcă mânați de o forță nevăzută, cei șase se îmbrățișară și se îmbărbătară cu dulci cuvinte, rostite din adâncul inimilor lor îndurerate. Dacă cineva s-ar fi uitat atent la chipul Mirabelei, redat așa de real, cu siguranță ar fi remarcat, cum numai pentru o fracțiune de secundă, când o rază stingheră de soare a poposit peste piatra funerară, fața ei s-a luminat. Puterea gândului… Căci gândurile tuturor, erau îndreptate spre ea! Chiar dacă nu locuiau împreună și nu se mai văzuseră de atâta timp,bunica știa toate preferințele culinare ale Dorinei. Tocmai de aceea pregătise aproape toate mâncărurile care acesteia îi plăceau cel mai mult. Spre surprinderea tuturor, și a Dorinei în mod special, doamna Rotaru făcuse până și plăcintă „poale în brâu”! După ce terminară de mâncat, mai ceva ca la o curte împărătească, ieșiră pe terasă, unde discutară și depănară amintiri. Amintiri…Cât de dureroase pot fi atunci când cineva drag, care a fost parte din viața ta, alături de care ai respirat același aer, ai călcat aceeași iarbă, te-a mângâiat aceeași rază de soare, te-a răcorit același vânt…face parte din trecut.

Dorina, asculta tăcută, legănându-se ușor, în balansoarul pe care Mirabela, îl primise cadou cam când era de vârsta ei. La un moment dat se opri din legănat, și întrebă, cu glasul tremurat:

-Bunico, pot să urc în camera mamei? Vreau să dorm acolo, dacă se poate.

-Cum să nu, draga mea! Vino, te conduc! Să știi că acea cameră a rămas neschimbată, din ziua în care ea și tatăl tău s-au mutat împreună. De acum înainte, va fi camera ta. Păcat că se termină vacanța și nu puteți sta prea mult, dar următoarea vacanță mi-ar face plăcere să o petreci cu noi.

-Desigur, bunico, și mie mi-ar plăcea, și nu cred că tati ar avea ceva împotrivă. Cu siguranță voi veni, nu-i așa?, mai spuse Dorina și privi spre Radu.

Acesta însă nu reacționă în niciun fel. Era prea adânc cufundat în oceanul amintirilor, însă răspunsul așteptat veni din partea lui Cosmin și al Iulianei:

-Cum să nu, vei putea veni oricând îți dorești. Vacanțele petrecute la bunici, oriunde s-ar afla ei, sunt cele mai frumoase vacanțe!

-Aș putea veni chiar să îmi continui studiile aici, nu? Cred că ar fi minunat. Am câteva colege care se gândesc să-și continue studiile în Anglia. De ce nu?!…Uite, acum mi-a venit ideea, cred că o să mă gândesc serios la asta!

Dintr-o dată, Iuliana și Cosmin, deveniră destul de serioși,  orice urmă de zâmbet dispărând de pe fața lor.Amândoi își dădură seama că s-ar putea ca Dorina, treptat, treptat să ia locul mamei ei în casa familiei Rotaru. Bine că Radu cel puțin nu făcea momentan parte din ecuație. Până la aflarea rezultatului, mai era. La o privire mai atentă, Iuliana văzu cum pe fața doamnei Clara, apăru un zâmbet de mulțumire sufletească, oricât s-ar fi străduit aceasta să nu se trădeze. Cât de mult i-ar fi plăcut ca Dorina să vină în Anglia la studii. Cu siguranță viața lor, a ei și a soțului, ar căpăta un nou sens. Dar…ce va voi Domnul să se întâmple, asta se va întâmpla. Deocamdată era doar o ipoteză.Timpul trebuia să decidă. Iar ei nu aveau cum să împiedice acest lucru, și nici Radu dealtfel. Era vorba despre viitorul Dorinei, iar ea era destul de mare să decidă singură ce va face cu viața ei. Mai ales că, genetic, de la ambii părinți moștenise caracterul puternic și independența în gândire, precum și capacitatea de a lua propriile decizii în ceea ce o privea. Nu era un lucru rău, era chiar de apreciat, dar… Dar nu astea erau prioritățile acum. Prioritar era să îl ajute pe Radu să intre în normaliate. Depășise o anumită etapă, dar încă mai era de recuperat. Poate după această vizită la mormântul Mirabelei, va intra complet pe făgașul normal al vieții. Dorina plecă în camera mamei sale, se băgă în pat și în scurt timp adormi. Era timpul ca și ceilalți să meargă la culcare, ceea ce și făcură.

Radu rămase în cadrul ușii cercetând insistent camera, dormitorul lor matrimonial, locul în care, timp de peste zece ani, își petrcuse toate nopțile și o parte din zile alături de marea lui dragoste. Căută cu privirea noptiera pe care era așezată odinioară fotografia, prima lor fotografie după ce se născuse Dorina. Era singura fotografie din cameră, în format mare, încadrată de o ramă simplă, elegantă, care lăsa ochiul să pice liber direct pe chipurile zâmbitoare ale familiei binecuvântată cu o mândrețe de fată. Era acolo, pe noptiera Mirabelei, așezată la fel, ușor într-o parte, pentru ca el să o poată privi de cum deschidea ochii dimineața, căci nu era dimineață în care să nu se trezească cu fața spre ea. O privea zâmbind, o săruta discret, privea fotografia, apoi se strecura încet din pat și mergea în camera Dorinei să vadă ce face, după care mergea la bucătărie unde umplea două cești din cafeaua pregătită de doamna Rotaru la prima oră a dimineții. Un miros amețitor de cafea aburindă pătrundea în dormitor și abia atunci, scumpa lui soție, deschidea ochii, îi zâmbea larg, se ridica din pat, și se așeza la măsuța de cafea de lângă fereastră. Radu mută privirea într-acolo. Văzu măsuța și inima îi bătu cu putere. Două ceșcuțe de cafea, aceleași ceșcuțe de atunci, tronau, frumos așezate pe farfurioare, în mijlocul mesei. Două lacrimi mari, grele și fierbinți se rostogoliră din ochii lui  până la colțurile buzelor. Ar fi trebuit, în mod normal, ca Radu să le simtă amărăciunea și gustul ușor sărat. Însă spre surprinderea lui șimți gustul cafelei lor preferate, pe care o savurau printre sărutări, la fel de fierbinți ca și cafeaua aburindă, cu miros amețitor.

-N-am vrut să schimb nimic, auzi în spatele lui o voce înceată.

Era doamna Clara, soacra lui.

-Ați făcut foarte bine, răspunse cu vocea sugrumată, Radu. Îmi face o deosebită plăcere să revăd toate aceste lucruri. Mulțumesc!

-Nici în camera Dorinei nu am schimbat nimic. Am păstrat toate hăinuțele și jucăriile care au rămas, în cutii în podul case, iar după ce Mirabela a…plecat dintre noi, le-am coborât și le-am aranjat așa cum erau când era ea mică. M-am bucurat când și-a dorit să meargă în camera cealaltă, a mamei ei. Asta înseamnă că încă sunt unite prin forța divină, poate într-o zi…

-Ce va fi într-o zi?, întrebă Radu curios.

-A, nimic, mă gândeam și eu așa, că dacă Dorina va dori să vină la studii în Anglia, va fi binevenită…

-Asta va depinde numai și numai de ea. Are capacitatea și înțelepciunea de a decide asupra viitorului ei, la momentul potrivit, voi fi de acord cu ea, orice ar decide. Dar nu voi fi de acord să fie înfluențată, sub nicio formă de nimeni și de nimic! E bine de știut asta, cu toate că sunt conștient de faptul că atât dumneavoastră, cât și domnul Rotaru vă doriți tot ce este mai bun pentru ea. Cred că asta ar fi fost și dorința mamei ei, de a fi lăsată să aleagă singură calea de urmat!

-Cu siguranță așa va fi! Ești un tată responsabil, mă bucur că ai o gândire sănătoasă pentru binele copilului tău. Pentru noi, ai fost și vei fi precum copilul nostru. Îți vom fi mereu alături. Nu ezita să ne ceri ajutorul, oricând. Și să știi că vom fi de acord cu tot ceea ce vei face de acum încolo. Cu orice… ține minte! Ne dorim din tot sufletul să fii fericit!

– Nu înțeleg, ce vreți să spuneți?

-Nu e nevoie să înțelegi acum, vei înțelege mai târziu, când va veni momentul. Timpul le rezolvă pe toate! Nu uita, îmi este greu să spun asta, dar… viața merge înainte. Acum mă retrag, a fost o zi obositoare și pentru mine. Toate aceste…aduceri aminte m-au copleșit. Nu a fost o zi în care să nu mă fi gândit la Mirabela, însă astăzi, prezența voastră aici, a făcut ca totul să fie altfel. Îți mulțumesc că ai venit, și că i-ai adus și pe ceilalți cu tine. Îmi era tare dor de voi toți!

-De fapt, nu știu cum să vă spun, dar eu sunt aici datorită lor. Iuliana și Cosmin mi-au fost aproape tot acest timp. Nu știu ce m-aș fi făcut fără ei! Am trecut printr-o perioadă cumplită, sufletul mi-a fost făcut fărâme, mi-a trebuit timp mult să așez fiecare bucățică la locul ei. Însă oricât m-am străduit, un locșor a rămas gol. Un gol, pe care nu-l va putea umple nimeni niciodată!

-Știu, zise doamna Clara. Cosmin m-a ținut la curent cu tot. Fizic n-am putut fi acolo, însă atât gândurile mele pozitive, cât și ale soțului meu au fost canalizate spre tine. Ne-am rugat mult, și am rugat-o în mod special pe Mirabela să fie alături de tine! Sper ca rugăciunile noastre să fii contribuit, câtuși de puțin, la vindecarea ta. De fapt, cred că tu nici nu ai fost bolnav în adevăratul sens al cuvântului, ai fost rătăcit practic, între două lumi paralele. Ți-a trebuit ceva timp să te regăsești, dar mă bucur pentru tine.Cum spuneam, mă retrag, te las să-ți întregești sufletul. Poate, aici este bucata lipsă, pierdută printre amintiri!

Radu cuprinse mâinile celei pe care încă o considera soacra lui, le duse la gură și le sărută.

-Vă mulțumesc, pentru tot! Vă mulțumesc și vă iubesc! Știu că voi găsi mereu un sprijin în această familie.

-Cu siguranță, numai să ne ceri sprijinul și îți vom fi oricând alături, mai zise aceasta și ieși din cameră.

Radu, rămas singur, se apropie de pat, și se întinse pe partea pe care obișnuia să doarmă, mângâie ușor perna Mirabelei, privi printre lacrimi fotografia de pe noptieră, și se lăsă năpădit de amintirile ce-l așteptau tăcute printre așternuturi.

A fost o noapte specială,  o noapte pe care a trăit-o la intensitate maximă, dar, pe care nu ar fi putut să o descrie nimănui, dacă cineva i-ar fi cerut asta vreodată. A fost noaptea în care sufletul lui s-a întregit, umplându-se cu amintiri, cele mai frumoase amintiri ale clipelor petrecute alături de iubirea vieții lui.

-La revedere, copii, și vă doresczbor lin! Îmi pare rău că nu puteți sta mai mult! Eu și Clara ne obișnuisem să vă avem în preajmă, zise domnul Rotaru, îmbrățișându-i pe fiecare în parte, înainte de plecarea avionului.

-La bună vedere, vă spun și eu, zise și doamna Clara printre lacrimi. Sunt sigură că ne vom revedea cât de curând. Mi-e dor de România, de sărbători vom fi cu siguranță în țară. Mi-ar face mare plăcere să petrecem ceva timp în Moldova noastră dragă.

-De ce nu, răspunse Cosmin încântat!

-Poate vom face o vizită și la fermă, se entuziasmă și Radu.

-Sănătoși să fim, și vom vedea. Dorina, vino să te mai îmbrățișez o dată. De tine o să-mi fie cel mai dor.

-Și mie, bunico. Și de tine, bunicule o să-mi fie dor. Și de Londra…Îmi place tare mult aici! La vară am să vin la voi în vacanță. Să vă pregătiți să-mi fiți ghizi. Vreau să colind tot orașul!

-Vei fi binevenită, draga noastră, spuse domnul Rotaru, extrem de fericit. Se gândea că, încet, încet, Dorina va umple golul din inima lor, gol lăsat de Mirabela, unicul.

 

Flori Bungete