Era un om înalt și uscățiv, cu tenul măsliniu, buzele subțiri, nasul ușor coroiat, ochii mici, mereu iscoditori, aplecat, ca un semn de întrebare, peste burta suptă ascunsă de cămașa țărănească, încălțat, pe timp de vară, cu emblematicii lui gumari cu trei numere mai mari, cu șosetele zdrențuite ori, iarna, cu veșnicii bocanci fără șireturi în care își purta picioarele oblojite cu obiele. Zicea mama Floarea a lu’ Micăle : ,, ai pus mâinili în sân ca Lică!”…Da, zicea bine când cineva adopta această formă de ,, pe loc repaus”, căci acest om avea un fel anume de a-și ,, odihni ” mâinile. Trecea brațul stâng peste capul pieptului, în podul palmei proptea cotul celui stâng, își sprijinea bărbia cumva între degetele de la mâna dreaptă, în așa fel încât cu degetul arătător își mângâia, continuu, pometul obrazului stâng, mișcându-se, abia perceptibil, stânga-dreapta. L-am cunoscut pe nea Lică…De fapt, el m-a cunoscut pe mine, chiar înainte de a mă naște.

Pe vremea când mama mea, Luminița, nepoata Nastasiei (Bitina), vecina lui de peste gârlă, își plimba burta de acasă la mă-sa mare și invers, era aproape imposibil să nu dea nas în nas cu atotștiutorul nea Lică, cel care de fiecare dată îi spunea:

– Auzi, leica mea, faci fată, să știi, că ai burta lată, nu e țuguiată ca la ălălalt! Căci, după cum se știe, mama mea, nu a experimentat funcția de mamă pe mine. Avea, cum am mai spus, antecedente. Iar nea Lică, sau Licoasa, ori Muiercea, după cum îi mai spuneau câte unii, căci avea darul lui de a se băga în treburile muierești mai ceva ca moașa satului, nu uita nimic. Și nici nu ținea nimic în el. Era franc: o trântea ca bâta-n baltă, chit că de multe ori de lăsa cu ocărâturi, dar lui nu-i păsa. ,,Ce-i în gușă, și-n căpușă!”, cam așa mergeau lucrurile. Dacă vedea, de exemplu, vreo femeie slabă afar’ din cale, îi zicea:

– Auzi, de ce ești tu așa slabă? Ești bolnavă ori trăiești rău cu bărbatit-o? Femeia, zicea si ea, mai mult ca să dea un răspuns, ori că e cam bolnavă, ca mai toată lumea, ori că trăiește așa și așa, ca mai toate femeile. Nea Lică abia aștepta răspunsul femeii și, după caz, îl auzea:

– Aoleu, leica mea, ești prăpădită rău, mori, nu mai ai zile multe!….ori:

– Lasă-l, păi tu stai să-ți puie pielea pă băț, lasă-l și ia altu!…Și uite așa, într-o perioadă când mătușa mea, Mamicuța lu’ Tănase, a avut oarece probleme de sănătate (pe la vreo treizeci de ani) și slăbise peste standarde, cum stătea ea într-o zi rezemată de stâlpul porții privind drumul în sus și în jos, trece, la un moment dat, persoana în cauză și ies oarece scântei căci…

– Auzi, Dumitră, tu erai mai grasă, ce te prăpădiși așa? Ești bolnavă, de? Ești bolnavă, că rău nu trăiești, bărbatu tău vine rar dă la sonde, nu te bate, nu te-njură, da ești prăpădită rău! Mori, rămâne copilașii dă tine, te mănâncă pământu…Da n-apucă să mai continuie, că Dumitra, așa prăpădită cum era, răbufni:

– Da ce, bre, te-mpiedici dă mine pă drum? N-ai loc dă mine? Ce te interesează pă matale dacă mor sau trăiesc, ori nu te-a spurcat nimeni pă ziua dă azi…Și zi-i…și zi-i, de-au ieșit vecinele, printre care și eu cu mama, să vadă ce s-a-ntâmplat. A plecat nea Lică, cum s-ar zice, val vârtej, închinându-se și uitându-se în urmă, iar când ajunse în dreptul porții noastre, a pus mâinile în șolduri și a întărit, ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat, diagnosticul:

– Moare, prăpădita asta, prea e slabă rău!…Și a murit, la optzeci și patru de ani, fie-i țărâna ușoară, și ei, și mamei mele! Acesta era nea Lică, cel pe care eu l-am cunoscut bine, pe la vreo trei anișori, atunci când am început să fac primii pași pe drumul cunoașterii, spre grădiniță. Grădinița, pe acea vreme, și mult timp după ce eu am ,, terminat-o”, tocindu-i pragul vreo patru ani, funcționa ,,la curte”, în traducere liberă, în sediul C.A P.-ului. Era o clădire mare, cu podul locuibil (cu mansardă cum aveam să aflu mai târziu, când deja devenise istorie ), cu multe camere și un hol imens. Una dintre camere deservea drept caserie, una sală de clasă pentru ,, grădinari”, altele două, prin dărâmarea peretelui despărțitor se transformaseră în sală de ședințe ori de spectacole, după caz, cu scenă, cortină bănci și toate cele. O dată chiar a fost transformată în sală de tribunal, dar asta-i o altă poveste.

Acum să revenim la oile noaste! Ideea este că pentru a ajunge mai repede la grădiniță o putea-i lua, așa cum mă învățase vărul meu, Tănase, pe la Micăle. Era simplu: intrai pe uliță, treceai o punte peste o gârlă, sau nu o treceai, o luai direct prin vad, pe pietre, coteai ușor la dreapta, pe urmă la stânga, mai treceai, musai, niște pietre pentru că acolo nu exista punte, obligatoriu o luai apoi la stânga, pe o ulicioară foarte îngustă în al cărei capăt aveai două posibilități: ori treceai o altă punte, ori treceai, culmea, aceiași gârlă, pe niște lespezi mari de piatră. După aceea, voiai, nu voiai, puneai ochii, dacă priveai în dreapta, fix pe grădiniță și gata. Simplu ca bună ziua nu? Vă întrebați, desigur, unde este nea Lică în toată încrengătura asta: frix la cotitură! Care cotitură?! Prima sau ultima, în funcție de ora la care făceai traseul, Dacă socotim pe cel de dimineață, era la prima; la prânz, era la ultima, căci gardul curții sale mărginea virajul la dreapta, dus, și evident la stânga, întors, de pe traseul ăsta, mult mai scurt și mult mai simplu decât cel cu o singură cotitură și, pun pariu, cu vreo câțiva metri mai lung, dacă era! Cum spuneam, la cotitură dădeam nas în nas cu nea Lică, fratele lui nea Marinică Tâmplarul (sau Cârciumaru, că era și tâmplar, și cârciumar) și al Floricăi lui Otițu, oameni cu rost și copii. El, sărmanul, nu avea nici casă, nici masă, nici copii. Locuia într-un celar anexat unui pătul, în gospodăria fratelui, transformat într-o odăiță în care erau înțesate, printre străchini, țoale, rujuri și cutii de pudră, o sărăcie lucie și o mizerie cruntă. Dar nimic nu îl împiedica pe emblematicul nea Lică să ne descoasă, pe noi, grădinarii ori la dus, ori la întors, de fel și fel de lucruri. Nimic nu îl împiedica să umble pe cărările satului, făcându-și de taină cu toate femeile. Nici să-și etaleze, pe timp de vară, pe la nunți ori pe la alte evenimente, trenciu ponosit (unii îi ziceau parpalac), cămășile cu gulerul ros, cravata subțire, eșarfa roșie și pălăria cu borurile ciuntite sub care își ascundea, discret, fața pudrată și buzele date cu ruj sau, iarna, paltonul lucit și căciula de miel, roase de molii, la care asorta un fular în carouri. Era permanent într-un du-te-vino. Era permanent în contact cu oamenii, cum spuneam, la evenimente sau la munca câmpului. Primea pentru asta, de la C.A.P., lot ajutător. Una dintre întâmplările cu care a rămas în amintirea locuitorilor, la vremea aceea a făcut înconjurul comunei. Era într-o toamnă, în toiul culesului. Lumea satului, curioasă…

– Ai cules, Lică, lotu’ ajutător?

– L-am cules, ieri.

-Ai făcut porumb mult?!

– E..mai mă amărăști și tu, leica mea! Nu prea sânt mulțumit…A venit Ioana lu’ Dineață să mă ia, cu caii ăia mari și cu hărăblaia aia a ei, l-a loat pă tot într-o căruță…Dacă venea Gherghina lu’ Gâscanu, cu căruța-aia cu un cal, făceam două cărucioare bune!… Așa era nea Lică, făcea glume gratuit, fără să realizeze și fără să ceară nimic în schimb. Trecea peste răutățile tuturor: ale femeilor, ale copiilor, ale bărbaților. A trecut și peste cele vreo cinci zile de armată, perioadă în care a rămas ,,încuiat” la centură, și peste mizerie, și peste sărăcie, și peste o viață de om. A trăit ceva peste optzeci de ani!

Îmi aduc aminte că a fost prezent în viața mea și la nuntă, și la botezul copiilor, și când am cununat și, peste toate, bun ,,povățuitor!” Se întâmpla tot pe uliță la Bitina…

– Auzi, fată, ești și tu măritată dă nițel timp…cât ai?

-Un an și jumate, nea Lică!

– Mmmm, ai ceva! Și nu făcuși niciun copil…Lasă-l, că nu e bun! N-aș ține eu bărbatu care nu face copii… El nu făcea copii, poate de aceea nu l-a luat nimeni. Dar așa, sterp, cum a fost a rămas în amintirea satului cu mutle și cu…multe gâște scose de cu primăvară, crescute cu boabe de porumb, iarbă și pește de pe gârlă, pe care le vindea, târziu în toamnă, când se îngrășau și putea scoate pe ele ceva bănuți. Și mai căra, și vara și iarna, gaz de lampă de la sondele din islaz, în două bidoane de tablă galvanizată, pe care îl vindea, la kil, ca să trăiască și el. Eee…leica mea, vorba lui nea Lică Cocean, a cărui poreclă nu am înțeles-o niciodată… câți oameni rămași în amintiri!

Flori Bungete