You are currently viewing EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a III-a)

EDITORIAL LITERAR: Există un nou început (Partea a III-a)

  • Post category:general

Marinică o privea din prag. Părea o statuie vie, încremenită în suferință. Lângă ea Radu ședea cu mâinile îndesate în buzunarele pijamalei, cu ochii ațintiți asupra cioburilor, încercând să le identifice. Un mozaic de cristal, porțela, sticlă, alabastru, ceramic fină…  Era șocat. Pentru prima dată în viață dădea piept cu dezastrul, cu suferința, cu teama, cu incertitudinea… Cu toate o dată, în același timp și în același loc. Căuta printre cioburi, ce altceva avea să facă? Mama se afla lângă el, fizic. Gândul ei era însă la București, alături de surorile lui. Nu o invidia pentru asta, trebuia să fie și cu ele, dar măcar dacă l-ar mai fi ținut de mână, poate era și el acolo, cu ele, nu singur… Cât de singur se simțea! Poate… dacă tatăl ar fi fost cu ei, ca tații celorlalți copii din vecini, lucrurile ar fi stat altfel… Dar el, „tovarășu” Primar era la datorie, la ordinele „tovarășilor” de la județ. Până atunci, până în acea seară, nu-l afectase niciodată plecările tatei de acasă, indiferent de situație. Rămânea întotdeauna cu mama și surorile sale. Cunoscuta replică: „Plec, mă cheamă partidul”, pe care o auzea deseori chiar îl amuza, închipuindu-și că „partidul” e un om cu o funcție importantă în subordinea căruia se aflau toți ceilalți. Se gândea cum va fi ziua în care și el va ajunge în fața „partidului”… la ordin, căci mai era o vorbă auzită frecvent: „ordin de la partid”…

Ordin de la partid primise, Marin Anton, și în seara aceasta. Nu avea voie să părăsească localitatea. Până la noi ordine! Acum era cât se poate de clar… Dar cum să-i spună Elenei, se întreba el că nu poate pleca la București. Și mai ales cum să-i spună ce era în București! Primise informații destul de vagi, și toate erau cutremurătoare, dar realitatea, cruda realitate… Nici nu voia să se gândească și nici nu știa cum să-i scoată pe cei doi din starea în care se aflau. Se apropie ușor, o prinse cu o mână pe soție pe după umeri, cu cealaltă îl trase spre el pe Radu și spuse, forțându-se să înlăture un nod din gât:

-Nu-i nimic, s-au spart, cumpărăm altele… Noi să fim sănătoși… Și fetele… Nu-ți face griji, deocamdată nu putem pleca, dar mâine mergem la București!

-Mâine??!! Acum! Acum plecăm! Scoate mașina!, se auzi în liniștea casei, vocea disperată a Elenei. Acum!!!

– Draga mea, fii rezonabilă, nu se poate, știi că nu se poate… Am… am ordin de la partid… clar… nu pot părăsi localitatea…

-Dar eu, eu o pot părăsi, îl iau pe Radu și plec! Găsește pe cineva să ne ducă! Nu înțelegi?… Nu mai pot sta aici, nici un minut! Ai reușit să dai telefoane, să afli ceva? Care sunt urmările cutremurului, că a fost destul de mare, nu se poate să nu fi făcut pagube. Spune, ce informații ai?

-Nu-ți pot spune prea multe. Nici eu nu știu prea bine.Rețeaua de telecomunicații e căzută. Însă, prin stație am fost informat că totul e sub control… Te rog să te liniștești!…Îl sperii pe Radu. Elena, te rog! E tot ce-ți pot spune…
De fapt era ceea ce voia să-i spună! Informațiile pe care le deținea, îl cutremurau chiar și pe el. Produs la ora 21.22.22, având magnitudinea de 7,2 grade pe scara Richter și cu o durată de 56 de secunde, nemilosul cutremur lăsase în urmă pagube înspăimântătoare la acea oră. Cel puțin în București, zeci de clădiri rase de pe fața pământului, altele, foarte multe, distruse parțial, sute de morți și răniți, rețelele de electricitate și telecomunicații căzute, și peste toate astea, Secretarul General al Partidului, care era totodată și Președintele țării, împreună cu soția și o delegație numeroasă erau plecați din țară, într-o vizită oficială!

Spune toate astea, dacă poți unei mame care, în acel moment fatal avea două fete gemene într-un apartament, la etajul șase, al unui bloc de zece etaje. Încercase el să obțină cât fusese plecat, cel puțin asigurarea că zona în care locuiau fetele nu fusese așa de expusă,dar tot avea o oarecare incertitudine…

-Nu vreau să știu nimic! Acum vreau să plec! Găsește un șofer! Radule, îmbracă-te! Plecăm la București!

-Elena, înțelege, nu se poate! Cine crezi că va dori să plece acum la drum? Și eu ți-am spus… partidul…

În acel moment, Radu a simțit o furie interioară inexplicabilă, pe care nu o mai simțise niciodată până atunci. O furie care  s-a produs în momentul în care tatăl său a rostit pentru a… nu știa a câta oară în acea seară cuvântul partid. Și pe cât de mult își dorea să se afle o dată față în față cu partidul, atunci, în acel moment își jură sieși, că asta nu se va întâmpla niciodată! Niciodată!

-Tată… te rog, vreu să plec la București cu mama! Irina și Corina ne așteaptă! Simt asta! Mie nu trebuie să îmi spună… partidul. Simt asta. Te rog, tată!

-Aveți grijă la drum! Cum ți-am zis Ioane, cu calm! Nu te aventura prin centru! O iei pe unde ți-am spus! Și tu Elena, fii calmă, lasă-l pe el să decidă pe unde să o ia și ce să facă. Să nu te bagi, bine? Cunoaște prin București. Te rog, nu îngreuna situația.

– Stai liniștit!  Ne vom descurca. Nu mergem în excursie, nu vom înainta mai mult decât este necesar…

Până la marginea Bucureștiului drumul a fost fără probleme. Practic nici până în cartierul unde locuiau fetele nu au avut de întâmpinat mari greutăți. Dezastrele cutremurului în acea parte a orașului nu se resimțeau în măsura în care să te îngrozească. Dar nici bine nu era. Mai mult se sta pe margine decât se circula din cauza ambulanțelor și a mașinilor de la Miliție, însă într-un târziu, spre dimineață, ajunseră în cartier, și mai apoi în fața blocului. Abia când se apropiară de destinație inima Elenei se mai domoli un pic. Nu erau blocuri căzute, așa cum se gândea ea, oamenii se mai liniștiseră cât de cât, dar orașul încă fierbea.Veneau vești din zonele grav avariate, pe care mintea nu le putea procesa.Oricât ai fi încercat, nu ți le puteai contura. Vorba aceea: să vezi ca să crezi! Altfel, Doamne ferește!…

În fața blocului  erau câteva persoane. Nu păreau agitate, discutau calm, furnizând unul altuia fiecare ce informații deținea. Erau pensionari, desigur, că ceilalți erau plecați, fiecare pe unde îi chema datoria.

-Bună dimineața, mă scuzați, zise Elena, a avut cineva de suferit de la dumneavoastră din bloc în urma cutremurului? Am pe cineva, la etajul șase, două fete, la doamna Constantin în gazdă… Mă îngrijorează soarta lor…

– A… gemenele, zise unul dintre locatari. Suntem vecini. Stați liniștită, nu au pățit nimic! Mulțumim lui Dumnezeu! Câteva pagube minore prin apartamente… În zona noastră nu au fost dezastre majore, ca în central orașului… Doamne ferește! Acolo e tragedie mare… Sute, mii de morți și răniți… Blocuri prăbușite, oameni prinși sub dărâmături… Echipele de salvare nu fac față dezastrului… Doamnă, ferice de dumneavoastră că stați la țară! Treceți mai ușor peste asemenea catastrofe. Greu doamnă, greu pentru noi… Doamne, bine c-am scăpat! Multe văzusem dar așa ceva   nu-mi puteam imagina. Mergeți sus?… Vă însoțesc…

– Da, desigur!… Vă rog să mă scuzați!, zise Elena abia găsindu-și cuvintele. Gândurile ei erau printre dărâmături, alături de cei prinși sub maldărele de moloz… Doamne, trebuia să fie cumplit!

-Câteva clădiri reprezentative ale orașului sunt la pământ, mai zise domnul binevoitor. Printre ele și blocul SCALA…

-SCALA?… întrebă șoptit Elena simțind cum îi fuge pământul de sub picioare… Doamne, îți mulțumesc!… Ce   s-ar fi putut întâmpla dacă fetele locuiau acolo… Doamne, Dumnezeule, bine că nu s-a putut aranja să stea în gazdă la mama tovarășului …

-Mamă, putem urca?… o întrerupse Radu din tânguirea surdă. Hai să mergem!

-Sigur puiule, sigur. Iartă-mă!, zise aceasta dându-și seama că devenise dintr-o dată părtașă la suferința altora.
Știind fetele în siguranță, devenise mai rațională. Se gândea că nu se putea compara în nici un caz teama de a nu fi în pericol, cu pericolul iminent, care nu știi de unde lovește. Se adună și urcă scara blocului.

-Trebuie să o luam pe scări, zise însoțitorul lor, liftul nu funcționează încă.

Ajunseră la ușa apartamentului.Elena bătu ușor în ușă și așteptă.Nici o mișcare.Mai bătu o dată, de data aceasta mai tare.Aceeași tăcere. Ușor panicată, își îndreptă privirea spre… „vecinu”. Acesta, înțelegând  sensul întrebător al privirii spuse:

-Nu vă alarmați, poate dorm! După agitația de azi noapte, este explicabil. Lăsați-mă pe mine.

-Madam Constantin! Madam Constantin!… strigă el bătând în același timp și în ușă.

De dincolo de ușă se auzi târșâitul unor papuci de casă.

-Vin, vin imediat!… imediat vin!

Ușa se întredeschise

-Aaa… doamna Elena!…Ați ajuns? Fetele or să se bucure! Au fost tare speriate, dar s-au liniștit.Dorm acum. Și eu dormeam.Vă rog să mă scuzați, azi noapte nu am putut adormi, până spre dimineață. Poftiți, intrați, mergeți la ele în cameră! Am reușit cât de cât să strângem cioburile, s-a spart câte ceva prin bucătărie și sufragerie, totuși… pășiți cu grijă… poate a mai rămas ceva.

-Stați liniștită, mă descurc! O să vă ajut eu să faceți curat. Domnule, mulțumesc pentru ajutor!… Dacă mai coborâți, vă rog spuneți-i șoferului să urce și el, poate e nevoie să dea o mână de ajutor! Mulțumesc încă o dată, zise Elena și se îndreptă, împreună cu Radu, spre camera fetelor, dar ele, tocmai ieșeau pe ușa dormitorului.

-Mamă!… Radu!… Tata unde e?…Cu cine ați venit?

-Tata n-a putut veni. Ne-a adus nea Ion… Sunteți bine?… Am fost tare îngrijorată, fetele mele! V-ați speriat?… Ce-ntrebare prostească pun și eu?… E normal să vă fi speriat, nu?…

-La început, da… nu știam ce se întâmplă. Dar ne-a liniștit madam Constantin… și vecinul. Ne-a ajutat să trecem cu bine peste… cutremur… Doamne, bine că a trecut! Radu, tu ce-ai făcut, te-ai speriat?

-Nu știu… cred că da… dar mai mult m-am supărat!

-Te-ai supărat? Pe cine?

-Pe… partid, zise acesta încet, parcă temându-se să nu-l audă cineva. Nu l-a lăsat pe tata să vină cu noi…
Irina și Corina se uitară lung una la cealaltă.Nu înțelegeau nimic, dar nici nu cerură explicații. Nici atunci, nici altădată…

Până și Elena trecu această afirmație cu vederea și se apucă de aranjat pe unde era nevoie.Între timp, urcase și Ion pentru a da o mână de ajutor. După ce terminară, aceasta spuse:

-Doamna Constantin, până se pun cât de cât lucrurile în ordine, fetele vor merge acasă. Voi fi mult mai liniștită. Pentru câteva zile, apoi o să le aducem să reia cursurile… Sper să reintre totul cât mai curând în normalitate. Doamne ajută!

-Sigur, nici-o problemă. Cum doriți dumneavoastră.E foarte bine așa și oricum aici nu au nimic de făcut.Acasă se mai liniștesc, aprobă madam Constantin, o doamnă de altfel foarte educată, crescută la pension, văduvă de ofițer. Nu prea agrea, ce-i drept, nici ea partidul, dar domnul primar era prea amabil și mult prea finuț… și asta îi făcea „digestia” mai ușoară.

Ajunseră cu bine acasă, nu mult după ora prânzului. În mod normal Elena, ar fi trebuit să fie la seviciu, însă prioritatea în acea zi a fost aducerea fetelor acasă cu orice preț, chiar și cel al pierderii locului de muncă. Dar nu s-a întâmplat asta. Datorită dezastrului și panicii create de cutremur, prezența a fost relativă. La sosirea lor, tovarășul primar, firește nu era acasă, nici nu s-ar fi așteptat de altfel, însă, veni imediat ce Ion îl înștiință că soția și copiii au ajuns, să vadă cu ochii lui. Cu toate că în comună pagubele erau minore, atât în gospodăriile sătenilor, cât și la C.A.P., dar faptul că o parte din școală era avariată în așa măsură încât se punea problema siguranței elevilor, a fost nevoit să analizeze împreună cu ceilalți membrii de partid cu funcții de conducere, toate spațiile posibile unde ar fi putut aranja provizoriu câteva săli de clasă. Căminul Cultural s-a dovedit a fi una dintre posibilități și acolo se afla tatăl lui Radu când au venit ei, de unde, cum spuneam, a venit imediat acasă.

-Irina, Corina, sunte-ți bine? Am fost îngrijorat!…Elena, îți sunt recunoscător, ești o femeie curajoasă și hotărâtă. Cred că ai putea înfrunta orice situație! De așa oameni avem nevoie în cadrul partidului! Trebuie să mă gândesc și cred că am să-ți fac o propunere, zise Marinică, mulțumit de cum se descurcase soția sa în asemenea împrejurare.

-Radu, băiatul tatei, vino să te îmbrățișez, nici cu tine nu îmi e rușine, însă Radu se trase un pas înapoi.

-Fiule, ce s-a întâmplat?, întrebă acesta mirat.

-E supărat pe partid, zise Corina. Lasă-l că îi va trece!

-Supărat pe partid?… Nu înțeleg…

-Nici noi, dar e copil, te poți aștepta la orice din partea lui… Lasă că îi trece!, continuă aceasta.

-Ba nu, nu o să-mi treacă niciodată, niciodată, așa să știți!, strigă Radu și intră în camera lui închizând zgomotos ușa, lăsându-i pe toți ceilalți uitându-se unii la alții. Irina și Corina plecară și ele în camera lor.

-Lasă-l zise Elena, așa e el, mai impulsiv. Ia spune ce e prin sat și ce faci, rămâi la masă? În București e dezastru… Bieți oameni răniți, morți, blocuri dărâmate ori avariate, familii întregi distruse. Parcă a venit Apocalipsa…     Ferească-ne Dumnezeu!

-Știu, am fost informați. Am avut ședință operativă. Situația e mult mai gravă decât s-a comunicat oficial. Mult mai gravă… Vom avea cu toții de suferit din cauza catastrofei acesteia. Și… nu, nu rămân la masă, mă duc înapoi, avem multe de făcut… O parte din școală, aripa veche, e avariată. Am luat urgent măsura de a improviza o sală de clasă în Căminul Cultural, sus la etaj. E cam mic spațiul, dar ne vom descurca. Mutăm clasa a opta, sunt cei mai mari, pot face față scărilor. Mâncați fără mine, mai zise și plecă, lăsându-și soția privind lung în urma lui.

-Du-te sănătos! Știu, zise apoi încet, numai pentru ea, te cheamă partidul…

Elena se duse în bucătărie și pregăti ceva de mâncare, după care merse și își chemă copiii la masă. Mâncară cu toți în tăcere, pe îndelete, după care se apucară de făcut ordine și curățenie în sufragerie și pe unde mai era necesar după acea noapte de groază.

La televizor și la aparatul de radio se difuzau știri și imagini cutremurătoare. Era aproape imposibil să privești ori să asculți fără să nu te înece plânsul. Televizorul îl opriseră, însă aparatul de radio, nu. Trecând din cameră în cameră, Elena se mai oprea și asculta îngrozită, după care repeata instinctiv: „Doamne ferește”și își făcea câte o cruce minusculă pe piept, parcă cu teamă să nu o vadă cineva.  Că pe vremea aceea, nici prea evlavios nu puteai fi, pe lângă multe alte interdicții. Ordin tot de la partid, bineînțeles!

Dar, trebuie recunoscut și susținut faptul că pe el, pe partid, îl preocupa în mod deosebit soarta oamenilor muncii, și nu puțini erau pe vremea aceea. Îl preocupa de asemenea soarta copiilor, indiferent de condiția lor socială sau de etnie, toți aveau acces la aceeași formă de învățământ, erau integrați în câmpul muncii imediat ce terminau o școală profesională, liceul ori o facultatea. Primeau o locuință, cei drept cu chirie, toți cei care își întemeiau o nouă familie și locuiau la oraș. Existau creșe și grădinițe cu program prelungit, pe lângă toate marile intreprinderi, cantine în incinta fabricilor și uzinelor, cămine pentru nefamiliști, cămine pentru liceeni și studenți. Acum să nu vă gândiți că nu erau și lipsuri pe atunci. Erau, și încă multe, dar având asigurată „ziua de mâine”, clasa muncitoare le mai trecea cu vederea.  Atât cât s-a putut, apoi…

Însă până atunci, să revenim la Radu…

 

Flori Bungete