Guyana, Guineea… Care sunt și pe unde se află? Care este Guyana Franceză? Guyanele sunt în nord-estul Americii de Sud între Venezuela și Brazilia. Franța, Olanda și Anglia, au vrut să aibă și ele partea lor în America de Sud. Fiecare din cele trei imperii coloniale au ocupat o bucată de junglă. Guyana Engleză, Guyana Olandeză și Guyana Franceză au fost cele trei colonii formate pe malul Atlanticului. Inițial, Olanda a avut și Guyana Engleză, dar a cedat-o Angliei.
Guyana Engleză a primit independența și a devenit simplu „Guyana” în 1966. Guyana Olandeză a devenit Suriname în 1975, când la rândul ei, a devenit independentă. Guyana Franceză a rămas parte din Franța până în prezent. Scurta istorie e necesară datorită faptului că zona este izolată și puțin cunoscută.
Să trecem la fapte… Zbor de la Paris, aterizare la Cayenne, capitala Guyanei Franceze. Zborurile sunt incredibil de puține, spre Europa doar la Paris, spre vecina Brazilie de exemplu, nu se poate zbura. Aeroport mic, cu nimic în jur și înconjurat de verdeață tropicală. Avem noroc cu tipul de la apartamentul închiriat că vine și ne ia de la aeroport. Transport public în comun nu este și taxiul este extrem de scump, 50 de euro pentru 20-25 de minute de mers. Cuvântul scump, după cum vedeți, a apărut înainte să părăsim aeroportul și o să apară mereu – Guyana Franceză este un loc foarte scump. Este prima dată când merg într-o provincie de peste mări, a unei țări foste imperiu colonizator. Statul Guyana este un departament în cadrul Republicii Franceze, același ca al oricărui departament. În general, îmi cam dau seama despre cum e țara în primele 30 de minute. La Guyana Franceză nu se aplică. După 30 de minute, singurul lucru care mi-e clar este că așa ceva nu am mai văzut, că locul este o pasăre rară. Imaginea generală se poate rezuma perfect cu o expresie din limba spaniolă: „nada quadra “, nimic nu vine cap la cap.
Nimic nu pare să se potrivească. Mașini europene mici și noi peste tot, dar plin de lume care merge pe marginea drumului între localități ca prin Africa. Clădiri făcute la standard, cartiere aerisite făcute după un plan urban care s-a respectat infinit mai mult decât în Pipera sau Florești, dar când intri într-un magazin sau o casă, atmosfera și decorul sunt profund caraibiene. Sunt multe mașini, dar nu există trafic. Sunt piste de biciclete reale, dar rar vezi un ciclist. În orice moment, te aștepți să vezi orice rasă posibilă, alb, negru, asiatic, latino sau indian. Sunt mulți brazilieni, venezueleni și surinamezi veniți la muncă, dar și mulți chinezi veniți cu comerțul. O notă specială este dată de prezența refugiaților sirieni. Toate parcurile în zona centrală sunt pline de corturi cu sirieni, sute de oameni. Stau și omoară timpul cum pot, jucând cărți sau povestind, așteptând să le iasă actele de Franța ca să poată merge ulterior în Germania. Am vorbit cu niște băieți, care ziceau că sunt din clanuri care au luptat împotriva regimului și nu se pot întoarce, deși războiul e terminat. Au zburat în Brazilia pentru că nu au nevoie de viză, și de acolo au trecut în Guyana Franceză unde au cerut azil statului francez.
Marea majoritate a populației Guyanei Franceze, locuiește pe coastă. Coasta la rândul ei, este populată punctual. Există o șosea paralelă cu țărmul, și pe ea sunt înșirate aproape toate așezările mai importante. Între localități nu există mai nimic, nu nenea cutare cu o fermă sau case la întâmplare, nu trei vaci colo și o holdă cultivată dincolo. Pădure tropicală pe stânga și pe dreapta, nici o cultură, nici o activitate economică, nimic. Aproape tot ce se consumă este adus din Franța. Guyana este și nu este un departament oarecare al Franței.
Deși mai există câte un magazin Carreforur, totuși, majoritatea magazinelor sunt locale și aproape toate sunt ținute de asiatici, în special de chinezi. „China Shop” după „China Shop” în Cayenne, nu cred că există loc în afara Chinei cu atâtea magazine chinezești pe km pătrat. În centrul orașului, găsești lanțurile mari de haine gen Celio și chiar Lacoste, dar sunt excepții. Lacoste este original, dar magazinul funcționează într-o clădire dugheană. Este o combinație stranie încă o dată.
Țara pare să nu producă mai nimic. Ajutoarele și șomajul, plus pensiile celor care au muncit în Franța sunt principalele sursele de bani. Pescuitul și exploatarea lemnului sunt industriile, dar nu au pondere. În magazinul alimentar, totul este adus din Franța, până și laptele, brânza, salamul, apa. În cele de mărfuri generale, totul este adus din China. Prețurile sunt foarte mari. O Coca-Cola într-un magazin, costă 2 euro. Un pateu la patiserie, te costă 2.50 – 3. 50 euro, dublu spre triplu față de Franta. „Mai scump ca la Paris”, este un refren aici, toată lumea spune asta. Asta fiindcă transportul costă, dar mai ales că sunt doar câteva companii care furnizează insula și umflă prețurile cum vor, cel puțin așa zic localnicii.
După cum ziceam anterior, totul este ca în Franța, dar nu chiar. Un exemplu ar fi școlile. Nicăieri în lume nu am văzut un loc cu așa de multe școli. Am impresia că pe fiecare stradă, la fiecare 100 de metri, există o școală. Când l-am întrebat pe un localnic ce produce Guyana, răspunsul a venit într-o milisecundă: „babies”. Rata natalității este explozivă, dar parcă nici asta nu explică numărul mare de școli. Cayenne pare un oraș mic de provincie. Nu clădiri înalte, nimic să denote activitate economică în afară de comerț, cum ar fi o piață scuar centrală fără activitate… Făcut în sistem grătar și cu clădiri pe două etaje, pare un oraș tipic colonial, care aduce aminte de Saint Louis din Senegal sau French Quarter în New Orleans. În plus, există multe zone în centrul orașului care arată a Africa adevărată.
Lăsăm Cayenne și o luăm pe coastă spre Kourou, al patrulea oraș ca mărime și probabil primul ca importanță din Guyana, datorită centrului spațial care se află aici. În anii ’60, Charles De Gaulle a decis să mute programul spațial francez din Sahara în Guyana. Centrul are 600 de angajați, iar tot ce este profesionist, e adus din Franța pe salarii speciale.
Prosperitatea se vede în oraș, Kourou este cu totul diferit față de restul Guyanei Franceze. Totul mai nou, mai la standard, mai de calitate. Centrul spațial însuși, se poate vizita și este destul de interesant. Lângă Kourou se află trei insule care au funcționat încă de pe vremea lui Napoleon Bonaparte, ca pușcărie pentru cei mai periculoși deținuți ai Frantei. De asemenea, aici erau aduși și deținuții politici, faimosul Dreyfuss fiind și el încarcerat pe insulă.
Închisoarea este cunoscută pentru deținutul Papillon, acțiunea faimoasei cărți fiind plasată aici. Insula unde se desfășoară majoritatea acțiunii, nu se poate vizita, însă, celelate da. Am renunțat să mergem din cauză că este bătaie de cap cu transportul și că oricum au ramas doar câteva ruine.
De la Kourou am pornit spre nord, spre Surinam. Transportul în comun este limitat. Sunt microbuze, dar rare, și în plus pleacă atunci când sunt pline și din locuri nemarcate. (O fi Franța aici, dar totuși)… Varianta doi, este taxiul împărțit, mașini particulare care fac taximetrie și la fel, încearcă să se umple înainte de a pleca. Prețurile sunt mari, atât la taxi împărțit, cât și la minibus, între 10 și 20 euro de persoană pe suta de km. Am găsit și noi un nene din Surinam care făcea taxi în Guyana cu un Peugeot mic și bombardat și ne-am îmbarcat spre St Louis de Maroni, al doilea oraș ca mărime al Guyanei și punct de trecere spre Surinam. Drumul este practic o fâșie de asfalt pe un culoar tăiat în junglă. Nimic pe laturi, decât pădure impenetrabilă – nu case, nu sate, nu un birt să bei o bere.
Prin Maroni am văzut doar în trecere, dar pare să fie opusul lui Kourou, nedezvoltat și aproape complet creol. Ieșirea la vamă a fost rapidă și fără probleme. Un ultim polițist alb, stând plictisit într-o barcă de patrulă și cu asta s-a terminat Guyana Franceză. Am sărit într-o canoe și am trecut râul în Surinam.
Asta a fost. Per total un loc straniu, artificial. E dificil de ajuns din Europa, greu de mers mai departe spre restul Americii de Sud, extrem de cald și umed, scump. Nu este mare lucru de văzut, practic nimic de clasa întâi sau a doua mondială. Nu recomand, absolut sigur nu voi repeta. În cazul meu, satisfacția a fost minimă, cheltuiala și oboseala maxime.
Răzvan Vulpea Călătoare
