„Du-te-n țara cutare până nu se schimbă, până nu intră KFC”… În Albania nu este KFC, dar schimbare da. Schimbare radicală se poate întâmpla chiar și în 2-3 ani, mai ales în cazul țărilor mici. E a treia oară când merg în Albania și de data asta mi s-a părut supra-aglomerată. August este o lună disproporționat de ocupată oricum, dar discuțiile cu lucrătorii din turism și experientele lasă o concluzie clară: Albania începe sa aibă turism în masă.

Am intrat în Albania din Macedonia, pe la lacul Ohrid. Vameșii macedoneni au căutat nod în papură… că e pașaportul prea uzat, că e asigurarea pe numărul de șasiu și nu cel de la mașină, după care au sugerat 50 de euro. Nu am acceptat și până la urmă ne-au lăsat. Trecând din Macedonia în Albania se observă mici diferențe: mai dezorganizat, casele mai mari și mai haotic puse, familiile mai mari, mai mult gunoi pe jos. Pe cealaltă parte, ospitalitatea extraordinară, lumea prietenoasă, prețurile mici. Lacul Ohrid ar trebuie să fie protejat fiindcă are floră și faună unice și sensibile. Bineînțeles că nu e, nici pe partea macedoneană nici pe cea albaneză. În plus faimoasele fantezii albaneze apar la fiecare pas: teren de volei în apă, restaurante plutitoare, plaja cu palmieri falși. Pe lângă șosea am văzut 20 de locuri unde se vindea „koran”, păstrăvul de Ohrid care e amenințat cu extincția și protejat (în teorie). Bineînțeles că e prezent și pe meniul fiecărui restaurant din zonă. Per total se merită petrecută o zi la lac, dar nu în august. Prea multă lume, prea multe șezlonguri, prea multă muzică, prea mult tot.

Am traversat tot centrul Albaniei, de la est la vest, de la Pogradec la Fier. Drum frumos peste munte, care merită mers și fără motiv fie doar și pentru peisaje. Aproape de Fier, treaba s-a stricat. Trafic fantastic, se pare că toate drumurile Albaniei se întâlnesc în Fier, trei ore pe 10 km.

Centrul Albaniei ar trebui să fie faimos pentru curci, toată lumea are cârduri. De asemenea și pentru casele „speciale”. Aici, fiecare care a avut o fantezie se pare că a cam realizat-o. Povestea tipică. A ieșit omul din țară, a făcut niște bani, a venit înapoi și-a făcut palat, castel, vapor, navă spațială… România cu turnulețele ei – lipsă totală de imaginație.

Încă vreo două ore și-am coborât spre Berat, un fel de Sighișoară a Albaniei. Altă treabă, oraș intelectual, istoric, tradițional. Este cel mai bine conservat oraș otoman din lume, cartierul vechi arată ca pe vremea ocupației turcilor. Deasupra lui o cetate enormă, un oraș în oraș practic. Încă populată, bine conservată și cu vederi extraordinare în cele patru zări. Seara orașul devine animat, începe o plimbare numită „xhiro” la care participă toată populația.

După două zile de mers, am ajuns în sfârșit în zona de sud a Albaniei, la litoral, la marea cea frumoasă. Partea de sud, ultima treime, cea cu populație greacă ar fi trebuit să fie pustie, cu plaje izolate și fără nume și tot așa. Exact opusul – plin de lume, mașini, lipsă de cazare. Am fost la nouă pensiuni și am ciocănit în ușă până când am găsit una cu locuri disponibile. Booking nu ajută prea mult, deoarece majoritatea cazărilor nu apar. Până acum n-am avut o situație unde să merg să fie hotelul plin în Albania, acum nouă la rand. E august, e plin sezon…

Am stat în satul Lukove, cazare excelentă vedere la mare, familie foarte prietenoasă, cu 30 € pe noapte, 25 dacă nu rezervam pe booking. Băiatul proprietarului îmi spunea că în fiecare an cresc prețurile cu cinci euro și că toată vara a fost plin. Cel mai bun an de când familia e în turism.

Suntem ca în Grecia, satul grecesc, familia la care stăm este greacă, muzică grecească, se vorbește grecește în tot satul, Grecia la mai puțin de o oră. Totuși, etnic e mai complicat decât pare. Grecii au fost majoritate, dar au plecat în Grecia după comunism. Acum revin doar vara pentru a face mici afaceri în turism. Începe să fie chestie de ban rapid și aici, după cum ne-a explicat un puști de 12 ani pe care l-am urcat cu mașina dealul de la plajă până în sat. „Acum lumea nu mai face pâine, toți cumpără de la en gros pentru restaurante. Mai e doar unul în tot satul, Diomedes, dacă vreți pâine adevărată”. Toți au pensiuni și restaurante. Cum vine iarna pleacă înapoi în Grecia. Cu albanezii se înțeleg bine, multe căsătorii mixte, majoritatea de conveniență, etnicii albanezi căutând să capete acte grecești.

Sarandë este cel mai mare oraș din sud și cel mai plin de turiști străini. Vin bărcile din Grecia și Italia și lasă mii de oameni odată. Plin de italieni hămesiți căutând un pește și bun și ieftin pe faleză. De asemenea, mulți nemți și alți anglo-saxoni explorând estul sălbatic. Ceva mai încolo la marginea orașului altă viață. Nu Celebrul turism „de lux” cu clienți est europeni. O zonă enormă, nou construită, pe malul mării la ieșire din oraș. Așa zisele hoteluri de lux, cinci stele închipuite, cu tot felul de piscine și „all inclusive”. În parcare, mașini mari și negre de albanezi și kosovari, polonezi, ucrainieni, ruși, sârbi. Am zis sa încercăm și litoralul de nord, cel cu plajă lată, fără munți ieșind din mare. Știam că străinii evită nordul, dar am zis să vedem. Am urcat până în stațiunea Shengjin. Un fel de Mamaia albanezo – kosovară. Plin de lume, hoteluri kitschy, mizerie și manele. Tot Kosovo se pare că aici vine la mare. Exact cum fusesem avertizat. Nordul nu e sud în Albania. Ca un bonus, cel mai scump hotel întâlnit în trei ani de umblat prin Albania ne-a dat afară la 9 dimineața. Check-out între 6-9.

După atâta mare am zis să ajungem în munți. Orașul Shkodër e poarta de intrare spre munți. Curat, frumos, bine conectat, este destul de vizitat de turiști. De asemenea, este plin de biciclete. Nu cred că e oraș în zona balcanică sa aibă atât de multe biciclete pe cap de locuitor. Din Shkodër am vrut să ajungem la lacul Koman. Pe lac e un feribot care face legătura între două regiuni. Merge printre munții abrupti și este considerat de mai multe ghiduri turistice drept atracția numărul 1 a Albaniei. Punctul de plecare e atât de departe în munți încât ni s-a terminat benzina. Jumătate de rezervor n-a fost de ajuns. Cu 10 km înainte să ajungem la locul de pornire al feribotului a trebuit să ne întoarcem. Benzinăriile sunt haotic puse, fiecare și-a făcut pe unde a apucat. Ba ai 10 benzinării în 10 km la intrarea în oraș, ba mergi un sfert de Albania fără sa vezi o benzinărie. Vina mi-o asum, dar atenție dacă mergeți. Am luat-o din nou spre munte, pasul Leket e Hotit, un fel de Transfăgărășan al Albaniei. Zonă frumoasă, Albania tradițională și mai rămasă în urma. Una din zonele unde încă mai fug oamenii din sate de frică la vendeta, unde urme din „kanun” mai exista.

Drumuri între normale și ciudate, am trecut pe niște poduri de lemn de am crezut că o să rămânem fără mașină. La sfârșit am trecut granița în Muntenegru printr-un punct de frontieră izolat în munți. Graniță normală, nicio problemă între albanezi și muntenegreni.

Per total, o excursie medie, sub cele anterioare, deoarece August nu e luna ideală de mers în Albania. În fapt nu este ideală de mers aproape nicăieri în Europa. Totuși, rămân fan al Albaniei, din mai până în iunie și în septembrie-octombrie. Oricum e de preferat să nu așteptați prea mult, în curând chiar și iunie – iulie vor fi ca august.

Răzvan Vulpea Călătoare