You are currently viewing EDITORIAL:  Grigore Alexandrescu (1810-1885) – 213 ani de la nașterea fabulistului care a descris Ruinurile Târgoviștei

EDITORIAL: Grigore Alexandrescu (1810-1885) – 213 ani de la nașterea fabulistului care a descris Ruinurile Târgoviștei

  • Post category:general

Grigore Alexandrescu s-a născut la Târgoviște la 22 februarie 1810, în mahalaua Lemnului într-o familie de boiernași, fiind al patrulea copil al vistiernicului Mihai Alexandrescu, și al Mariei, născută Fusea. Chiar și astăzi, există încă în discuție data nașterii lui Grigore Alexandrescu. Astfel, din înștiințarea mortuară ar reieși anul 1810, din spusele lui Ion Ghica, anul 1812, iar din anumite fraze ale lui Alexandrescu s-ar deduce chiar anul 1814. Despre anii copilăriei, atât cât ne împărtășesc unele versuri din „Adio la Târgoviște” ori din „Satiră”, „Duhul meu”, a avut o copilărie fericită a cărei amintire va provoca regrete adolescentului rămas orfan în 1827 de ambii părinți. Ca și contemporanul său, Vasile Cârlova, a învățat carte grecească și franțuzească la Târgoviște.

După cum ne spune într-o notă autobiografică, Grigore Alexandrescu a învățat la Târgoviște, „în școală și sub direcțiunea profesorului grec Rafail (în casele lui Nicolae Hiotu), unde se preda limba greacă modernă și declamațiunea, iar apoi în școala lui Mitilineu pentru limba elină”. Ulterior, ajuns la București, este elev la pensionul Sfântul Sava, unde a fost coleg cu Ion Ghica. Fiind găzduit de un unchi, părintele Ieremia, într-un beci sub scara Mitropoliei din București, urma să-și îmbogățească cunoștințele prin lectură, acesta oferindu-i depozitul de cărți din podul așezământului.

Grigore Alexandrescu (1810-1885)

Începând din primăvara lui 1832 a urmat clasa de literatură franceză de la Școala profesorului Vaillant, profesorul remarcând memoria orfanului, unde i-a avut ca și colegi la Sfântul Sava pe Costache C. Bălăceanu, Nae I. Budișteanu, Grigorie Sc. Grădișteanu, Scarlat N. Filipescu, Costache A. Rosetti și Ioan D. Ghica, cu acesta din urmă legând o prietenie pentru toată viața. Cultura pe care o acumulase înainte de școala lui Vaillant l-a uimit pe Ghica făcându-l să se întrebe: ,,Cine era și de unde venise acel băiat, unde studiase el până atunci, în ce școală și cu care dascăl ?” Același Ghica, își răspundea că viitorul poet ,,studiase acolo unde au studiat oamenii de felul lui, oamenii de geniu, la școala inimii și a spiritului, sub direcțiunea dorinței și a plăcerii de a știi și de a admira”. De altfel, Ion Ghica îl descrie magistral pe Grigore Alexandrescu, în scrisorile sale către Vasile Alecsandri: „Alexandrescu era născut în Târgoviște, în patria Văcăreștilor, a lui Eliad și a lui Cârlova. Zâna care a prezidat la nașterea lui l-a înzestrat cu îmbelșugare cu o mare memorie și cu darul armoniei. Poeziile lui se deosebesc prin mari calități de stil, de cugetare și de simțire, cari îl pun între fruntașii poeziei române. A zice de dânsul că a fost poet, și poet de un talent superior, nu este destul. El a fost un suflet mare și nobil, o inimă curată și generoasă, vesel și glumeț; îi plăcea societatea aleasă, și dacă câteodată căuta singurătatea, era mai mult ca o alinare la amărăciunile vieței, de aceea și scrierile lui dintr-acele momente respiră o stare de întristare melancolică a sufletului său. Era de școala aceea care consideră darul poeziei ca un depozit sacru, pe care omul înzestrat de sus este dator să-l păstreze curat, neatins de patimele și slăbiciunile omenești, așa că el privea de sus, în liniște senină splendoarea adevărului și frumosului care luminează binele și lovește viciul și nemernicia; în mândra și majestoasa sa indignațiune, condeiul său stigmatiza înjosirea, cinismul și lipsa de probitate, precum o vedem în unele din poeziile sale. Condeiul său original și plin de spirit și de grație nu s-a inspirat decât de pulsațiunile mari și patriotice ale sufletului său”.

Începând cu anul 1832, Școala lui Vaillant a fost înglobată la Sfântu Sava, aici poetul de mai târziu avându-i ca profesori pe Petrache Poenaru, Eufrosin Poteca, G. Ioanid, S. Marcovici.  Tot aici s-a făcut remarcat datorită memoriei și capacității sale deosebite de a recita din clasicii francezi și greci. Spiritul său cuceritor l-a făcut să fie acceptat ca unul dintre protejații potentaților vremii, astfel că a fost găzduit pe rând de către Tache Ghica, Grigore Băleanu, Ion Câmpineanu și Ioan Heliade Rădulescu: ,,De altfel mai stăruia obiceiul ca boierii să dea culcuș și îngrijire tinerilor boiernași înzestrați”. În casa lui Tache Ghica l-a cunoscut și pe Iancu Văcărescu, boier și om de cultură târgoviștean, recitându-i din poezii, iar acesta avea să-l sărute și să-i spună că va deveni un mare poet. Cu toate că Ion Heliade Rădulescu l-a găzduit o vreme în propria casă pe Grigore Alexandrescu, relațiile dintre cei doi s-au alterat cu vremea, aceștia intrând într-o polemică de lungă durată.

Poetul Grigore Alexandrescu a debutat cu traduceri în Curierul Românesc, unde a publicat poezii și fabule originale între care și poezia Miezul nopții, primul său volum „Elezer și Naftali” apărând în anul 1832. Grigore Alexandrescu a fost cel de-al doilea poet care a descris Ruinele Târgoviștei, după Vasile Cârlova, în poeziile „Miezul nopții (martie, 1832) și „Adio la Târgoviște (august, 1832), unde înfățișează ruinele acoperite de noapte „sub care adâncită e gloria străbună”. Tot în 1832, Ion Heliade Rădulescu a publicat „Trecutul la Mănăstirea Dealu”, poezia lui Grigore Alexandrescu, în revista Convorbiri Literare, versuri care erau însoțite de o introducere amplă ce radiografiau problematica temei Ruinurilor Târgoviștei: „Este vrednic de băgare de seamă a cerceta cineva producturile Târgoviștei, acestei capitale a Țării Românești și rezistența vitejilor noștri strămoși. Zidurile sale de apărare, ce înfruntau pe vrăjmașul ce îndrăsnea să se apropie de ele, sunt căzute acum și vremea a grămădit țărâna peste dânsele. Palaturile vitejilor domni sunt dărâmate și mai ardică încă câte un colț de zid, înverzit de mușchiul anilor, câte un turn pe care se vede trufia (mândria) cea veche a acestui loc războinic. Tăcutele morminte nu mai păstrează decât prin împrumutare câte o piatră rătăcită și streină de țărâna lor, ce poartă numele vreunui viteaz, pe care mâna vremii s-a sfiit să-l șteargă. Acest loc de mărire seamănă că pentru totdeauna este păstrat și consfințit slavei românilor. Vrednic este, zic, de băgare de seamă că … Alexandrescul, un tânăr de abia 18 ani ieșit din ruinele Târgoviștei, se așează pe ele în mijlocul nopții și face să răsune glasul său cel plângător și acum mângâie pe cei ce plâng pe Cârlova”.

Fiind influențat profund de versurile ostașului-cântăreț, Grigore Alexandrescu a scris „Trecutul la Mănăstirea Dealu”, unde își au odihna „eroi ce mai ‘nainte mult sgomot au făcut, prezidați de capul lui Mihai Viteazul, cel mai strălucit dintre eroii neamului, simbolul vitejiei, libertății și unirii românismului. De aici, se desfășoară priveliștea turnului măreț al Chindiei, trist martur l-al nostru trist apus”. Nu întâmplător, poetul târgoviștean descrie în aceste versuri trecutul luminos și prezentul întunecat al Ruinurilor Târgoviștei, făcând aluzie la blestemul Patriarhului Nifon, care în vremea lui Radu cel Mare a părăsit Târgoviștea, și-a scuturat papucii și a afurist pe Domn și poporul său, nepăsători ai poruncilor lui. Datorită atitudinii sale revoluționare și progresiste avea să fie acceptat în Societatea Filarmonică, înființată în 1833 și care își propunea să crească ,,cultura limbii românești, înaintarea literaturii și formarea unui teatru românesc”, cât și în Societatea secretă care funcționa pe lângă aceasta, având ca membrii o parte dintre membrii primeia și urmărind scopuri politice precum unirea, egalitatea cetățenilor în fața legii, votul universal și alte reforme democratice. În micile serate și spectacole organizate ad hoc de societate, Grigore Alexandrescu avea capacitatea de a recita pe de rost piese complete.

În anul 1838, a publicat volumul „Poezii de Gr. Alexandrescu” urmat de volumul ,,Poezii ale lui Gr. Alexandrescu” în anul 1842. Foarte puțini cunosc despre existența unei corespondențe între Grigore Alexandrescu și bunul să prieten Ion Ghica, scrisorile între cei doi desfășurându-se între anii 1842-1866 și păstrate la Academia Română, în cuprinsul cărora sunt descrise amintiri intime, ștrengării de tineri, griji din țară și străinătate: „Între noi, zice poetul, este o legătură nu numai de obicei, dar de gândiri și sentimente care insuflă adevăratul prieteșug și desăvârșita încredințare…scrie-mi orice poftești, numai scrie-mi, căci sufletul meu se umple de mulțumire când te văz măcar pe hârtie, și apoi mă crez până la un punct vrednic de prieteșugul tău…”. Împreună cu frații Bălcescu, frații Golescu, Ion Heliade Rădulescu, August Treboniu Laurian, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri, Constantin Negruzzi, Gheorghe Barițiu și Timotei Cipariu, va face parte din Societatea Literară înființată la București în anul 1844, care avea să devină anul următor Asociația literară a României.

Grigore Alexandrescu (1810-1885)

Întrevăzând în armată posibilitatea redeșteptării naționale, Grigore Alexandrescu avea să îmbrățișeze cariera militară la reînființarea armatei române căreia îi va dedica versuri în poemele O impresie – 1846, Cântecul soldatului – 1853. Pentru scurtă vreme, a lucrat la controlul vămii și pașapoartelor la granița dintre Moldova și Țara Românească, însă peisajul dezolant de la Focșani l-a determinat să demisioneze din armată și să se dedice cu pasiune literaturii. Poetul cultiva legături stânse cu scriitori moldoveni precum Vasile Alecsandri, Alexandru Donici și Mihail Kogălniceanu, acesta din urmă chiar vizitându-l în anul 1839 pentru a-i cere să scrie în revista Dacia Literară. De asemenea, Grigore Alexandrescu a colaborat și cu revistele Foaie științifică și literară și Propășirea. Însă, tot revista Dacia literară avea să-i publice poezia Anul 1840, unde răzbat ideile dreptății sociale și ale binelui. Datorită acestei poezii și legăturilor lui cu cercurile progresiste, Grigore Alexandrescu a fost arestat și închis pentru o perioadă de trei luni, reușind să iasă din detenție datorită intervenției prietenului său Ion Ghica.

A urmat pentru poet publicarea ,,Memorialului de călătorie”, ca urmare a unei călătorii pe Valea Oltului pe care o efectuase între 14 iulie-30 august 1842 împreună cu prietenul său Ion Ghica de la Cozia la Tismana, cu poezii care elogiau voievozi din trecut precum Umbra lui Mircea la Cozia, Mormintele la Drăgășani și Răsăritul lunei la Tismana. Prin poeziile Anul 1840 și Umbra lui Mircea la Cozia, Grigore Alexandrescu își dobândea o poziție privilegiată în lirica românească, fiind considerat cel mai de seamă poet muntean. Poetul a fost coleg cu Dimitrie Bolintinenu la Registratura Postelniciei, unde activa ca șef de masă. Promovat ca serdar din parucic în anul 1845, avea funcția de șef al secției I a Secretariatului și se ocupa de jalbele care ajungeau înaintea domnului. Grigore Alexandrescu a fost ridicat la rangul de paharnic de către domnitorul Gheorghe Bibescu, ca semn al prețuirii pe care i-o acorda, facilitându-i-se astfel accesul la viața mondenă care avea să-l inspire pentru satire și fabule, adevărate radiografii ale societății și moravurilor acelor vremuri. Cu toate că l-a însoțit pe vodă Bibescu la întâlnirea acestuia de la Focșani cu domnul Moldovei Mihail Sturdza, nu a acceptat statutul de poet al curții. În anul 1847 avea să publice volumul ,,Suvenire și impresii. Epistole și fabule”. În perioada Revoluției de la 1848 a făcut parte, împreună cu Bălcescu, Bolliac, Zane, Teulescu și Bolintineanu, din Comitetul de redacție al organului de presă al revoluției – Poporul suveran. Ovid Densușianu scria despre Grigore Alexandrescu: ,,fără a fi printre cei din fruntea mișcării revoluționare, convingerile lui nu l-au ținut departe de ea”. Comisia de cercetare care i-a anchetat pe principalii suspecți reținuți la Mănăstirea Văcărești după Revoluție, îi declara nevinovați pe Petrache Poenaru și Grigore Alexandrescu.

Grigore Alexandrescu (1810-1885)

Preocupat permanent de ideea de progres și adept al ideilor democratice, Grigore Alexandrescu avea să se retragă o perioadă din viața publică, chiar reducându-și activitatea literară, decepționat de deznodământul actului revoluționar și de represiunile împotriva reprezentanților acestuia venite din partea marii boierimi. După o perioadă de timp, poetul și-a reluat activitatea literară, precum și funcțiile administrative, în anul 1850 fiind secretar al Senatului. În 1852 era numit director al Arhivelor Statului din Țara Românească, sub conducerea lui reorganizându-se Comisia Documentală înființată în anul 1837. De asemenea, Grigore Alexandrescu a deținut și funcția de director al Eforiei Spitalelor în anul 1856.

Intensificarea luptei pentru Unire revigorează spiritul poetului, în anul 1857 acesta publicând poeziile Unirea Principatelor, O profesiune de credință care era un pamflet la adresa antiunioniștilor și fabula Corbii și barza, cea din urmă aducându-i antipatia marii boierimi. Înfăptuirea Unirii Principatelor îi aduce o mare bucurie și satisfacție, iar domnitorul Cuza îl desemnează ministru de finanțe, însă poetul refuză această funcție și este desemnat ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice pentru o perioadă scurtă de timp, ca mai apoi să îl regăsim ca membru în Comisia Centrală pentru unificarea legislației Principatelor Unite. Trimis la Focșani pentru a se ocupa cu problemele legate de unificarea legislației, avea să o cunoască aici pe Raluca, fiica spătarului Stamatin, cea care îi și devenea soție în data de 29 mai 1860. Tot în același an, poetul se îmbolnăvea de o boală mintală neiertătoare, cauzată, după unele versiuni, de otrăvirea cu beladonă. Datorită acestei boli și-a pierdut funcțiile, dar a intrat în posesia unei pensii lunare de 1.000 de lei, iar începând cu anul 1864 i s-a acordat o rentă viageră. Totuși, a mai publicat câteva fabule și ultima sa carte de poezii ,,Meditații, elegii, epistole, satire și fabule”, în anul 1863. În anul 1862, Raluca i-a dăruit poetului o fiică, pe Anghelina, pe care acesta o iubea foarte mult. Împreună cu Anghelina, avea să călătorească la Paris în anul 1875, fiica sa urmând să devină o pianistă foarte apreciată. Acesteia i-a lăsat poetul ca dar de nuntă în 1879, moșia de la Ludești, din plasa Dâmbovița. Tot în anul 1879 încetase din viață soția sa Raluca.

Zbătându-se între realitate și plăsmuirile imaginației sale zduncinate de boală, pradă uitării din partea contemporanilor, Grigore Alexandrescu s-a stins din viață în data de 26 noiembrie 1885. Din nefericire, a avut parte de o înmormântare modestă la cimitirul Bellu din București, chiar dacă îi fuseseră votate funeralii naționale și, așa cum aprecia Ion Ghica, cel care l-a însoțit pe ultimul său drum, avusese ,,o viață de luptă și de martir” și ,,a luptat pe față, cu curaj, la lumina mare, pentru libertate, în contra despotismului, pentru dreptate, în contra abuzului… A luptat fără altă ambiție decât aceea de a fi folositor țării sale”. Tot în amintirile sale, Ion Ghica vorbește indignat de contrastul între înmormântarea unui puternic al vremii „fost de zece ori ministru, acoperit de sus și până jos cu cruci, stele și cordoane” (este vorba de C. A. Rosetti 1816-1885, ceremonie funerară la care se pare că au participat peste 100.000 de bucureșteni, iar sicriul a fost purtat pe umeri inclusiv de către Ion Ghica) și poetul dus la groapă într-un dric sărac, însoțit de câțiva cunoscuți. Deși s-a încercat a se spulbera „legenda nepăsării publice, creată de Ghica”, faptele justifică indignarea acestuia. O confirmă și scrisoarea publicată în presă de ginerele lui Alexandrescu, O. Georgian Mehedințeanu, trimisă de Vasile Alecsandri de la Paris lui Al. Papadopol Callimachi: „Moartea bietului Alexandrescu nu m-a mâhnit atât de mult, căci el era mort de mai mulți ani, cât m-a mâhnit nepăsarea generației actuale în privirea și uitarea în care căzuse numele lui, odinioară strălucit”.

Considerat ca ,,un romantic printre clasici și un clasic printre romantici”, Grigore Alexandrescu a fost un scriitor al generației pașoptiste, cel mai recunoscut exponent al lirismului preeminescian, autor cu vocație meditativă, elegiacă și satirică, care considera poezia un instrument cu înaltă menire socială. Epoca în care a scris fabulistul Alexandrescu s-a caracterizat prin efortul conștient al majorității intelectualilor români de a fixa normele unei limbi literare unice pentru toți cei care vorbeau românește, indiferent de granițele politice, socotite pe drept cuvânt efemere, poetul declarând: ,,eu sunt din numărul acelora care cred că poezia, pe lângă neapărata condiție de a plăcea, condiție a existenței sale, este datoare să exprime trebuințele societății și să deștepte simțiminte frumoase și nobile, care înalță sufletul prin idei morale…”.

Târgoviștenii i-au ridicat un bust, realizat în anul 1914 de sculptorul I. Pavelescu-Dima, la inițiativa și cu sprijinul financiar al Smarandei Gheorghiu, bust amplasat astăzi în apropierea casei natale.

 

Surse:

-Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Dâmbovița, fond Primăria orașului Târgoviște;

-Eugen Lovinescu, Scrisorile lui Grigore Alexandrescu către Ion Ghica, în Convorbiri Literare, Anul XLV, București, 1911;

-Ovidiu Densușianu, Literatura română modernă, vol. III, Editura Librăria Universală Alcalay, București, 1933;

-Ștefan Popa, Colegiul Național Sf. Sava, în Boabe de Grâu, an IV, București, 1933;

-Iancu Anastasescu, Ion Negoescu, Târgoviștea simbol al măririi românești, Institutul de Arte Grafice „Marvan” S.A.R., București, 1942;

-Gheorghe Pârnuță, Începuturile culturii și învățământului în județul Dâmbovița, Comitetul de cultură și educație socialistă al județului Dâmbovița, Târgoviște, 1972;

-Petre Gheorghe Bîrlea, Pe urmele lui Grigore Alexandrescu, Editura Sport-Turism, București, 1984;

-Grigore Alexandrescu, Poezii. Proză, Antologie, prefață și tabel cronologic de Constantin Mohanu, Editura Ion Creangă, București, 1985;

-George Călinescu, Istoria literaturii române. De la origini până în prezent, Editura Minerva, București, 1986;

-Petre Gheorghe Bîrlea, O româncă spre Polul Nord – pe urmele Smarandei Gheorghiu, Editura Sport Turism, București, 1988;

-Ion Ghica, Scrisori către Vasile Alecsandri, ediție îngrijită de Radu Gârmacea și ilustrată de Rareș Ionașcu, Editura Humanitas, București, 2014.

 

Prof.dr. Cornel Mărculescu