Călătorind în zone mai îndepărtate ale planetei apare o întrebare: cum pot oamenii sa trăiască în așa loc? Nimeni nu se duce de plăcere în mijlocul Siberiei, Saharei sau Amazoniei să construiască așezări. În mod normal statul, armata sau o companie construiesc în asemenea locuri. Avanposturi militare, minierit, exploatare a lemnului, a blănurilor, rute comerciale, războaie – multe sunt motivele. Mai există și o a doua situație, unde oamenii fug de capul lor în sălbăticie fără nicio susținere. Clasicul exemplu sunt creștinii ruși de rit vechi care trăiesc zeci de ani rupți de lume în așezările lor din Siberia (și Delta Dunării).

În jungla surinameză este o regiune formată doar din sate fondate de sclavii fugiți de pe plantații. Capitalismul total și colonialismul din vremurile alea presupuneau că omul să fie cumpărat în Africa și să vină să muncească până la moarte pe mâncare și cazare în lumea nouă. Am trăit ani buni într un stat fondat pe și marcat de sclavie, Louisiana. Cum americanii au rescris istoria după cum le-a convenit, parcă aveam impresia că nu a fost chiar așa de rea sclavia. Recent, mai văzusem prin Mauritania cum mulți dintre sclavii din prezent vor de bunăvoie să rămână la stăpân pentru că au siguranța zilei de mâine. (Da, în Mauritania mai sunt încă sclavi). Vizita la satele din Surinam a prezentat o variantă complet diferită…

În Surinam, în afara orașelor, oriunde te uiți vezi zidul verde vegetal. O țară definită de junglă, unde și astăzi 80 la sută din suprafața țării este acoperită de pădure, deși au defrișat și exportat lemn secole întregi. Pentru sclavii care căutau un refugiu, jungla era singura alternativă geografică. La est și vest, Guyanele și ele dominate de stăpânii de sclavi, iar la nord oceanul. De obicei se fugea în grup. Se duceau zile și nopți pe fluviu în sus, cât mai adânc posibil în junglă. Acolo, stabileau așezări, iar acele așezări sunt satele de azi. Surinam are o întreagă regiune ruptă de lume formată în mijlocul junglei din câteva zeci de sate fondate de maroons, adică sclavii fugiți de la stăpân. În această regiune am decis să mergem vreo trei zile.

Fluviul Surinam izvorăște undeva în junglă și se varsă în Oceanul Atlantic în dreptul capitalei Paramaribo. Paralel cu fluviul au construit 200 de km de șosea. Pe lângă șosea sunt așezări mici și rare, dar și atât e ceva remarcabil pentru regiune. După 200 de km drumul se termină undeva pe malul fluviului în satul Pokigron – Adjoni. De aici, începe sălbăticia, fără drumuri sau localități în sensul propriu al cuvântului. La așezările formate de sclavi li se zice sate, așa o să le spun și eu în acest articol, deși nu arată ca satele din lumea modernă. Am căutat vreo trei zile o modalitate să ajungem în regiune. Singura alternativă normală este cu o excursie organizată. În junglă, sunt și câteva operațiuni turistice, așa numite eco-resort-uri. Te iau din oraș și te duc cu microbuzul și barca până la locul respectiv unde ai totul asigurat. O problemă ar fi că treaba asta iese cam la 200 de euro pe zi. Alta, că nu vezi mare lucru local. Se poate merge din resort în vizită în ceva sat câteva ore. Un sat unde localnicii sunt deja dependenți de vizita turiștilor și se comportă ca atare. După zilele petrecute căutând online și pe la agenții în Paramaribo, am concluzionat că 99 la sută din turismul de aici se face așa. Două companii domină. Te duc cum vor și te încasează cât vor ele. Am decis să ne riscăm pe cont propriu. Am făcut o rezervare prin internet la o căsuță, adică  la una din cele două campări disponibile pentru călători independenți. La drum. Vorba vine… În dimineața plecării nu ne vine mașina să ne ducă de la hotel la autogară. Suntem cazați la un hotel super interesant, dar care este departe de orice, pe o fostă plantație. Până la urmă găsim ceva, o doamnă indiancă cu o mașinuță mică-mică. Ne grăbim, dar soferița merge cu încetinitorul. Îi zic să îi dea pedală, dar nu îi dă, mai mult, la un moment dat face o manevră ca în urmăririle din filmele Bollywood. Ne zice că întoarce, nu poate să o ia pe mega-podul care trece fluviul spre autogară că este trafic. O oră și jumătate minim pe doar cinci km până în oraș. Mai sunt 20 de minute până pleacă microbuzul. Dacă pleacă fără noi adio, se duc rezervările, nu mai avem timp de junglă. Alt pod nu mai este.

Ca o paranteză, podul ăsta e mândria Surinamului. Au facut eforturi mari să îl facă, a durat mulți ani, mulți bani cheltuiți. Proiect obsesie națională, cam ca autostrada de peste Carpați la noi. L-au făcut până la urmă, dar Surinam s-a umplut între timp de mașini și acum podul este inutilizabil, blocat toată dimineața și toată seara, la orele de vârf. Alternativa e cea primitivă, cu o mini-barcă peste fluviu. Așa am făcut și noi și am reușit să prindem autobuzul. În sfârșit, mergem spre natură… Ieșirea din capitală este marcată de un mare trafic. Următorii 150 km până la destinație sunt pe o dâră asfaltată prin junglă. Stația finală e pe malul fluviului. De aici începe un alt Surinam, unul inimaginabil.

Am coborât într-o forfotă extraordinară. Multe microbuze descărcând și bărci preluând pasagerii și marfa pentru a-i duce în sus pe fluviu spre duzina de sate. Aici se termină și puțina infrastructură care a fost. Adio restaurante, servicii medicale, magazine cât de cât aprovizionate și orice altceva. Mănânc o găină cu orez, deși e doar 11 dimineața și nu îmi e foame. Nu știu când o să mai văd mâncare normală în următoarele zile. Facem provizii de la un magazin de chinezi (pe o căldură infernală și mai ales umiditatea sunt insupoartabile0. Abia aștept să pornim. Barca e o canoe mai lungă cu un motor mic. Costă vreo 60 de dolari surinamezi (40 de ei) de persoană pe un drum de trei ore până la un sat numit Boto Pasi unde avem rezervări.

Împărțim barca cu vreo cinci localnici. Fluviul e frumos, verde-albastru și nu foarte lat. Malurile se văd bine, e vegetație deasă bineînțeles și se aud păsări. Mergem vreo oră și ajungem la prima așezare. Nu ne oprim, dar de pe mal se vede. Sunt câteva clădiri, vreo două-trei mai solide, restul căsuțe de lemn. Se văd femei spălând rufe pe mal și copiii jucându-se în apă. Al doilea sat este la încă o jumătate de oră. Aici oprim să lăsăm pe cineva și niște pachete. Lumea vine să întâmpine barca, își ia pachetele, pasagerul coboară și noi pornim mai departe.

Răzvan Vulpea Călătoare