Grămăticul ce poposește la curțile dorului de Târgoviște se poate socoti un pelerin pe un drum al misterelor ce așteaptă să fie scoase la lumină. Soarele, care și-a risipit lumina în aurul roșu al frunzelor ultimelor zile luminoase de toamna, în aerul foșnind mătăsos în zvon de frunze care cad, deunăzi, în eclipsă, pe cerul care intră sub semnul Scorpionului, semnul secretelor bine păstrate ce-și așteaptă dezvăluirea la momentul oportun, a prins un răstimp de odihnă, după fața palidă a lunii, și-a ascuns strălucirile orbitoare și i-a lăsat pe oameni să se mintă cu minuni șchioape. Și târgoveții, purtând de prea multă vreme, parcă fără să știe, ochelarii fumurii pentru a se apăra de tot soiul de eclipse vremelnice, cu retina dezvățată să suporte lumina dinăuntru, amăgiți de barbaria unei realități gregare și uniformizante, care a pus stăpânire pe târg și pe năravuri, au transformat în obiceiul locului portul ochelarilor- zăbranic de eclipsă permanentă, cutumă prin care nimeni nu mai vede decât ceea ce nu folosește la nimic.

Oamenii de aramă ai târgului însă, târșâind rămășițe de vis inaccesibil pe tălpi, printre pietre și ziduri cu povești și istorie, străini de zodia nefastă a risipirii ce și-a desfășurat mantia peste lume, sunt avizi de povești șide răspunsuri unor întrebări, chinuitoare prin redundanța lor, despre rostul celor ce-au fost înainte… Ei aleg mereu să vadă fără ochelari și găsesc giuvaere de chihlimbar între hrisoavele salvate de neuitare și adevăruri de purpură despre inimi care-au bătut și al căror zvon încă se simte tresăltând în lutul cărămizilor tocmite cu migală de un meșter Manole anonim și paradigmatic. E vremea ca pecețile să se rupă, ușile de taină să se deschidă și poveștile să-nceapă, căci în vistieria grămăticului ce zăbovește acum cu privirea pe cartea îngălbenită de anisunt nestemate peste nestemate. Ochii deslușesc, parcă mai puțin decât inima, umbra unei domnițe mângâioase și desfătate, care întocmește un răvaș scris cu fir de dor ibovnicului mereu peregrin peste dealurile molcome ale Târgoviștei:

„Domnul meu și stăpânul meu, se așterne amurgul și peste această nouă zi din caierul celor încâlcite și sterpe în care n-ai fost lângă mine, în care m-am răzvrătit și m-am sfâșiat, dar în care te-am iubit nesăbuit, un simțământ ce-l port în piept scris cu slovele de flacără ale numelui ce-mi e îndrăgit peste măsură, în vremea din urmă. Mi-a fost dor covârșitor de domnia ta, simțindu-mă neputincioasă și înfrântă de ceva mai puternic decât mine și de sorții potrivnici, și-au vărsat ochii mei lacrămi, mâhniți de atâta risipire. Și m-a durut toată făptura mea de femeie care-a învățat ce înseamnă cercările mustrărilor de cuget și singurătățile cele mai depline, dar care nu se poate împiedica să-ți scrie acum slove care glăsuiesc deslușit că-i ești drag, mai drag decât sufletul pe care și-l pierdu de bunăvoie pentru domnia ta. Sunt încredințată că nu poți auzi glasul meu, că nu poate răzbate până la tine prin atâta vrăjmașă depărtare și vrăjmașe împrejurări în care se nevoiește tulburarea mea,  că nu ți-o pot spune oricând și de câte ori o râvnește sufletul meu, dar dragostea mea nouă, și tăinuită, și necugetată, și adâncă, și deplină, dragostea mea cu neputință și peste putință de vinovată, dar  înflăcărată și neprefăcută este încredințată c-o să-l auzi fără zăbavă.

Se lasă lin întunericul cu umbrele lui peste cetatea în care-s prizonieră fără de tine și peste lume, și-l aștept cu nerăbdare, căci cunosc și înțeleg că se sfârșește o zi nemăsurat de lungă și pustie, cum sunt toate zilele în care nu-mi ești. Să zboare, așadar, către necurmata întunecime în care se perindă toate zilele vieții rânduite-ne nouă încă una, pe care-am petrecut-o în pustnicia mea de voie, căci n-o voiesc îndulcită de nimeni altul decât de domnia ta, domnul inimii mele flămânde și nărăvașe, strânsă în asprele chingi ale supunerii. Inima mea trufașă care te-a îndrăgit și-a predat armele oricărui fel de împotrivire în fața patimii tale, și-a blândeții glasului tău, și-a miresmei sărutărilor și-a îmbrățișărilor tale, care-mi lipsesc așa de tare, strivitor de tare… cum nu încape nici măcar în slove de domnițătrufașă, ce se fălea, până mai ieri, că nu se poate găsi pe lume lucru ce nu poate fi prefăcut în vorbe de miere meșteșugite! 

Mi-e dor de domnia ta cu lacrimi cerșetoare, iar dorul meu strivește, printre obloanele genelor plecate, o netrebnică lacrimă deșartă. Și aștept, cu nădejde înnoită, zorile, căci puține mai sunt ceasurile nopții ce vine, iar dimineața îmi vor aduce de la tine răvaș și cuvânt bun și-o să-mi bată iarăși inima cu ropot de armăsari sălbatici în năvalnică goană spre inima ta.  Îți pecetluiesc cu sărutările dragostei mele luminile ochilor în care-aș voi să mă dezmierd fără încetare, te învălui în mantia gândurilor mele statornice și-ți trec, ca aievea, bobocii degetelor  fără parfum prin părul ce-ți străjuiește fruntea, sălășluindu-mă lângă pieptul tău, să-ți veghez somnul și visurile…”

Rândurile se curmă brusc, sub povara duhurilor cetății care s-au tulburat și-au dat gând rău și scârbavnic oamenilor cu lacăt la inimă, ce stăpâneau peste lume… Aflat-au ei de taina celei care-a îndrăznit să ridice privirea de sub vălul de doliu al rânduielilor strâmbe și a râvnit să zboare dincolo de geana întunecimii ridicată deasupra soarelui? N-a ajuns până azi din negura vremurilor răspunsul… Doar grămăticul, cu răvașul între degetele tremurânde, știe că, vreme îndelungată, ulițele târgului au fost străbătute zadarnic de un cocon cu ochi migdalați, călare pe un bidiviu ca-n poveste, venit de departe să asculte vorbe de miere și să strângă-n brațe o domniță codană și sprâncenată, care l-a momit cu o speranță și l-a legat de taina ochilor negri și de lumina unui zâmbet ca o zi de duminică.

Prof. Camelia Lepădat