„Adăogiri” ale guvernului britanic, 28 august: ,,Aliaţii vor avea dreptul să staţioneze trupe şi reprezentanţe pe teritoriul românesc”; ,,României i se va cere să suporte cheltuielile de ocupaţie”; ,,România va fi de acord cu intrucţiunile date de Aliaţi privind controlul asupra sistemelor de transport pe fluviul Dunăre”; ,,Armistiţiul va prevedea numirea unei Comisii Aliate de Control” ; ,,România va îndeplini necondiţionat acele cereri suplimentare pe care aliaţii le vor formula”.
Grigore Niculescu-Buzeşti, 1 septembrie 1944 : ,,Trupele sovietice dau impresiunea de a considera România ca ţară ocupată”.
Cu toate că regele Mihai I făcuse cunoscut (prin Proclamaţia către Ţară, radiodifuzată la 23 august 1944, orele 22.25) ieşirea României ,,din alianţa cu puterile Axei şi imediata încetarea războiului cu Naţiunile Unite”, precum şi faptul că ,,România a acceptat (nu a încheiat – n.n.) armistiţiul oferit de Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii”, care ,,ne-au garantat independenţa ţării şi neamestecul în treburile noastre interne”, românii au constatat a doua zi (24 august) că reacţia/atitudinea Aliaţilor a fost cu totul alta, în special din partea comandamentelor sovietice de pe front, care la încercarea comandanţilor români de a realiza cooperarea în luptă împotriva trupelor germane au declarat că nu primiseră niciun ordin în acest sens şi că nu aveau cunoştinţă de niciun armistiţiu. Cu toate că întreaga lume aflase (prin intermediul radiourilor şi presei) despre actul românesc.
În plan dilomatic, încă din dimineaţa zilei de 24 august 1944, Grigore Niculescu-Buzeşti ceruse Legaţiei române din Turcia să comunice prinţului Barbu Ştirbey şi lui Constantin Vişioanu (la Cairo) că noul guvern român le dă ,,depline puteri spre a semna armistiţiul cu Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite ale Americii, în condiţiunile ce ne-au fost comunicate la Cairo”.
Aceeaşi decizie a guvernului român de a semna ,,imediat armistiţiul” şi de a trece ,,cu toate forţele ţării la izgonirea completă a tuturor germanilor aflaţi pe teritoriul românesc” a fost comunicată de Alexandru Cretzianu, la Ankara, şi ambasadorului american Steinardt.
La Moscova însă, întrebat de Averell Harrimann (la orele 15.30) ,,ce informaţii avea guvernul sovietic în legătură cu evenimentele din România”, A.I. Vîşinski a răspuns că ,,nu are absolut nicio informaţie, cu excepţia a ceea ce auzise la radio, şi că în prezent nu are instrucţiuni din partea guvernului său să facă vreo declaraţie în această problemă”.
Şi mai grav a fost faptul că, pe frontul din Moldova, generalul R.I. Malinovski, comandantul Frontului 2 ucrainean, a ordonat (orele 16.00) trupelor din subordine să nu acorde atenţie ,,faţă de nici un act al inamicului”, să-şi îndeplinească ,,strict misiunile de luptă”, să nu primească ,,nici un parlamentar” şi să nu intre ,,în tratative”, decizia fiind confirmată, la scurt timp, de I.V. Stalin.
Cu toate că, la 25 august, la Moscova, V.M. Molotov, comisarul Poporului pentru Afaceri Externe, reînnoia Declaraţia făcută în aprilie 1944 potrivit căreia ,,armata şi guvernul sovietic nu au intenţia de a anexa nicio parte din teritoriul român, oricare ar fi ea, sau de a schimba regimul politic sau social al României, sau să aducă vreo atingere independenţei României”. Dimpotrivă, continua ministrul sovietic al Afacerilor Străine, ,,guvernul sovietic consideră necesar să restabilească independenţa României, izgonindu-i pe germani de pe teritoriul acesteia; guvernul sovietic doreşte ca Armata Română şi Armata Roşie, cot la cot, să elibereze România”, punctul de vedere al Înaltului Comandament sovietic fiind următorul: ,,Dacă armata română întoarce armele împotriva cotropitorilor germani şi, umăr la umăr cu Armata Roşie, izgoneşte pe germani din România şi pe unguri din Transilvania, ea va avea sprijinul total al Uniunii Sovietice; acesta este cel mai bun mijloc pentru România de a obţine pacea din partea Aliaţilor”.
Tot V.M. Molotov a comunicat ambasadorilor american şi britanic, Averell Harriman, respectiv Sir Arhibald Clark Kerr, la 26 august, că guvernul sovietic dorea ca ,,noile condiţii de armistiţiu propuse de guvernul britanic” să fie discutate la Moscova ,,cu reprezentanţii celor trei guverne aliate”, guvernul sovietic preferând ,,să se ajungă la un acord cu guvernul român asupra semnării unui armistiţiu bazat pe condiţiile propuse în aprilie, cu trei adăugiri cerute de reprezentanţii români la Cairo: 1. Rezervarea unei zone libere românilor pentru reşedinţa guvernului lor. 2. Acordarea unei perioade de 15 zile pentru ca trupele germane să părăsească România”. Referindu-se la noile condiţii de armistiţiu propuse de guvernul britanic, a precizat că acestea ,,pot fi discutate la Moscova cu reprezentanţii celor trei guverne aliate”.
În lipsa unor infrmaţii oficiale din partea guvernelor/reprezentanţilor Aliaţilor, Grigore Niculescu-Buzeşti a înaintat lui Alexandru Cretzianu (la 28 august) o Notă prin a cerut să comunice se ambasadorului sovietic de la Ankara că ,,începând din ziua de 24 august, ora 4 dimineaţa, România se află în stare de război cu Germania”, că armata de pe front ,,a primit ordinul de a colabora cu armata sovietică în lupta împotriva inamicului comun, iar trupele, în mod spontan, au început acţiunea împotriva armatei germane din ţară”. Ministrul român la Ankara mai trebuia să transmită dorinţa guvernului român ca: ,,toate trupele române care au fost până acum dezarmate să fie reînarmate şi puse la dispoziţia sa pentru a lupta împotriva Germaniei, potrivit promisiunii Guvernului sovietic” în scopul ,,coordonării acţiunii împotriva inamicului comun”, un ofiţer superior delegat de Guvernul român urmând a pleca imediat spre a lua contact cu Comandamentul sovietic; să i se recunoască de către Naţiunile Unite calitatea de aliat”; să facă ,,un schimb de reprezentanţi diplomatici cu Guvernul sovietic” şi să înceapă ,,imediat la Moscova discuţiuni asupra condiţiunilor de aplicare a armistiţiului şi a semna o Convenţie specială în acest scop”.
În aceeaşi zi, Grigore Niculescu-Buzeşti a mai cerut Legaţiei române de la Ankara să facă ,,un demers stăruitor pe lângă ambasadorul Sovietelor, rugându-l să intervină la Moscova pentru ca: 1. Trupele române de pe front să nu mai fie dezarmate, ci lăsate a se alătura trupelor sovietice în lupta împotriva inamicului comun. Această cerere se aplică, bineînţeles, şi în ceea ce priveşte flota de la Constanţa. 2. Trupele sovietice să nu mai înainteze în teritoriul românesc peste linia pe care se găsesc actualmente. Continuarea operaţiunilor sovietice în teritoriul românesc nu mai este justificată, deoarece guvernul român s-a dovedit în stare a lichida prin propriile sale forţe trupele germane din interiorul ţării. Aceste două cereri sunt conforme atât condiţiunilor armistiţiului – a cărui semnare este iminentă – cât şi declaraţiilor recente ale domnului Molotov, după care armata română va putea lupta împotriva germanilor, iar U.R.S.S. nu are intenţiunea de a continua operaţiunile militare pe teritoriul românesc decât în scopul de a lichida rezistenţa inamică”.
Tot la 28 august, guvernul britanic şi-a făcut cunoscute ,,adăugirile” la condiţiile de armistiţiu din aprilie:
,,a) Aliaţii vor avea dreptul să staţioneze trupe şi reprezentanţe pe teritoriul românesc; României i se va cere să suporte cheltuielile de ocupaţie şi, de asemenea, să pună la dispoziţie acea valută românească ce îi poate fi cerută de Aliaţi din când în când (dar, întrucât guvernul sovietic, judecând după discuţiile din 25 august din Comisia Consultativă Europeană, după cât se pare, nu doreşte să ceară mai mult decât dreptul trupelor aliate la o totală libertate de mişcare prin teritoriul românesc, aşa după cum o cere situaţia militară, guvernul britanic nu doreşte să insiste asupra acestei prevederi).
b) România va fi de acord cu intrucţiunile date de Aliaţi privind controlul asupra sistemelor de transport pe fluviul Dunăre.
c) Armistiţiul va prevedea numirea unei Comisii Aliate de Control.
d) România va îndeplini necondiţionat acele cereri suplimentare pe care aliaţii le vor formula (dar guvernul britanic nu insistă să fie reţinut cuvântul necondiţionat)”.
Departamentul de stat s-a declarat de acord cu propunerile britanice dacă acestea erau acceptate şi de guvernul sovietic şi a propus să scoată cuvântul ,,necondiţionat” şi să se înlocuiască formula ,,pot formula în comun” cu ,,vor formula”. Americanii mai doreau ,,a amâna hotărârea definitivă asupra problemelor teritoriale până la reglementarea generală de pace” (inclusiv în ceea ce priveşte Transilvania – n.n.). Iniţial, au dorit acelaşi lucru şi pentru Basarabia şi nordul Bucovinei, dar au renunţat când au văzut poziţia fermă a sovieticilor şi dispoziţia românilor de ,,a privi pierderea acestor provincii ca inevitabile”.
În condiţiile în care din partea Aliaţilor nu parvenea nicio veste/ştire oficială referitoare la încheierea armistiţiului, Grigore Niculescu-Buzeşti s-a adresat din nou (31 august) ministrului român de la Ankara cerându-i să transmită ambasadorilor britanic şi american nedumerirea privind ,,întârzierea semnării armistiţiului” şi faptul că ,,armata sovietică din România îşi continuă înaintarea cu intenţiunea probabilă de a ocupa o cât mai mare parte, dacă nu totalitatea teritoriului nostru, sub cuvânt că armistiţiul nu a fost semnat, deşi înaintarea trupelor sovietice în România nu este întru nimic justificată, dat fiind că guvernul român a lichidat la această oră, exclusiv prin propriile sale forţe, toate centrele de rezistenţă germane”.
• A doua zi (1 septembrie), tot el a a informat Legaţia de la Ankara: ,,Trupele sovietice dau impresiunea de a considera România ca ţară ocupată. Unii generali sovietici, cu care s-a putut lua, de altfel, foarte greu contact direct (cu cei mai mari dintre ei Guvernul nici nu a reuşit să ia contact, deşi sunt în Bucureşti), declară că nu au niciun fel de instrucţiuni de la Moscova. Trupele sovietice ne-au cerut azi să preia Comandamentul Militar al Capitalei şi doresc să dea o Ordonanţă asemănătoare celeia emisă în regiunile ocupate din Moldova. Se efectuează direct rechiziţii de autovehicule şi alte materiale… Vă rog să aduceţi cele de mai sus la cunoştinţa ambasadorilor sovietic, al Marii Britanii şi Statelor Unite, arătându-le, împreună cu nedumerirea Guvernului român, că armistiţiul nu a fost încă semnat, deşi termenii lui au fost definitiv stabiliţi, aceste fapte sunt contrare declaraţiunii d-lui Molotov din 25 august. Conform acestei declaraţiuni, Rusia Sovietică nu are intenţiunea de a se amesteca în afacerile interne ale României, respectă suveranitatea şi independenţa ţării şi înţelege să permită trupelor române să continue războiul împotriva Germaniei până la eliberarea Transilvaniei. Aceste declaraţiuni constituie un angajament independent de faptul că armistiţiul a fost semnat sau nu… În momentul în care închei această telegramă, generalii sovietici din Bucureşti ne-au făcut o declaraţie oficială după care nu sunt împuterniciţi a trata cu Guvernul român. Negocierile nu vor fi duse decât direct între guvernul român şi cel sovietic, la Moscova. Până în momentul semnării armistiţiului, teritoriul românesc va fi tratat ca teritoriu ocupat. După semnarea armistiţiului, trupele sovietice vor evacua Bucureştiul”.
Tot Grigore Niculescu-Buzeşti îl mai informează pe Alexandru Cretzianu că sovieticii au preluat pe Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Constantin Pantazi, Constantin Vasiliu-Piky şi Mircea Elefterescu şi îi cere: ,,Vă rog a aduce la cunoştinţa ambasadorului sovietic cele de mai sus protestând împotriva acestei atingeri aduse suveranităţii statului român pe care guvernul sovietic a declarat că o va respecta. Puteţi arăta că guvernul român este hotărât a proceda el însuşi la pedepsirea responsabililor însă socotim contrar uzanţelor internaţionale predarea lor către o putere străină. Cerem, deci, restituirea deţinuţilor care vor fi bine păziţi ca şi până în prezent”.
La Ankara, Alexandru Cretzianu înaintează ambasadorilor britanic şi american Notele primite de la Grigore Niculescu-Buzeşti ,,în chestiunea recunoaşterii calităţii de aliaţi şi restabilirii relaţiilor diplomatice”. Ambii, informează ministrul român, ,,au făgăduit că vor transmite îndată guvernelor respective cererea noastră”. Ambasadorul britanic s-a arătat ,,mai rezervat în ceea ce priveşte rezultatul probabil al demersului nostru”. Cel american a declarat că apreciază cererea ca fiind ,,foarte naturală”.
La 2 septembrie, de la Moscova, generalul Antonov, a transmis luiR.I. Malinovski ordinul lui I.V. Stalin de a face cunoscut ,,reprezentanților guvernului român că armistițiul cu România nu s-a încheiat”, că problemele referitoare la ,,coordonarea acțiunilor trupelor sovietice și române” vor si soluţionate ,,după semnarea armistițiului », până atunci trupele Frontului 2 ucrainean urmând ,,să continue îndeplinirea misiunilor stabilite de Cartierul General al Armatei”.
La scurt timp, la Bucureşti, generalul sovietic Gorohov avea să impună (în noaptea spre 3 septembrie) predarea de către români a generalilor germani Erik Hansen, Alfred Gerstenberg, Reiner Stahel, Ekart von Tschammer und Osten şi dr. Spalke, capturați de trupele române, deşi generalul Aurel Aldea, ministru de Interne, declarase că ,,guvernul român consideră acest lucru de nedorit”. O poziţie asemănătoare a avut şi Grigore Niculescu-Buzeşti care a cerut (la 3 septembrie) ministrului român la Ankara să transmită ambasadorului sovietic că ,,guvernul român protestează împotriva acestor încălcări ale uzanţelor internaţionale şi ale suveranităţii române pe care domnul Molotov a declarat la 25 august că guvernul sovietic o va respecta… Veţi sublinia, în fine, că aceste procedee ale autorităţilor militare sovietice nu sunt de natură a dovedi intenţiuni tot atât de amicale ca intenţiunile de care este pătruns guvernul român, al cărui prestigiu este grav atins prin tendinţa de a fi înfăţişat ca lipsit de autoritate”.

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu