Casa despre care vom vorbi astăzi este situată pe strada maior Eugen Brezișeanu, amplasată la câteva case distanță de Biserica Lemnului, construită pe locul unei biserici din lemn din 1842 și refăcută între anii 1864-1865. Este casa în care a locuit Alexandru Popescu Hăbeni (1885-1957), cel care a fost unul dintre preoții cei mai cunoscuți și mai stimați ai orașului Târgoviște în primele decenii ale secolului XX. Cu o înfățișare blândă, dar care cerea respect așa cum se cuvenea unui slujitor al altarului, preotul Alexandru Popescu Hăbeni a fost o vreme paroh la Biserica din satul Hăbeni, apoi la Biserica Domnească de lângă ruinele palatului domnesc din Târgoviște, însă după ce s-a sfințit Catedrala Mitropoliei nu se mai făceau decât rar slujbe la Curtea Domnească, astfel încât părintele Popescu Hăbeni a devenit parohul bisericii Izvorul Tămăduirii din cartierul zis Oborul Vechi.
Preotul Alexandru Popescu Hăbeni a avut doi copii: o fată și un băiat. Fiica sa a fost căsătorită cu un ofițer de cavalerie și a avut un destin tragic, ieșit din comun. În timpul celui de-al doilea război mondial a primit înștiințarea că soțul ei a murit undeva pe frontul din Rusia. După câțiva ani de suferință a decis să-și refacă viața și s-a recăsătorit. După câțiva ani de la terminarea războiului, cineva a bătut la ușa în care locuia fiica preotului cu sotul ei. Cine bătuse și cerea să i se deschidă ușa?? Cel care ii era soț și care fusese declarat mort pe front.
Cu durere în suflet, acesta a înțeles situația și a lăsat că fosta soție să rămână cu cel de-al doilea soț în condițiile reglementării oficiale ale unei despărțiri juridice conform legilor în vigoare în astfel de cazuri. Un alt aspect legat despre casa familiei preotului Hăbeni, este faptul că aici a locuit în ultimele decenii ale secolului XX, o persoană pitorească: domnișoara Trofin, o femeie care se purta puțin aparte, și recunoscută la orice pas datorită vestimentației, în special prin basca enormă pe care o avea pe cap și cu veșnica pipă în colțul gurii.
Prima parohie în care a slujit preotul Alexandru Popescu Hăbeni, a fost Biserica din Hăbeni, județul Dâmbovița, în formă de corabie, care este așezată în centrul satului și are hramul Sf. Nicolae. Așa cum reiese din pisania lăcașului de cult, construcția bisericii a fost începută de către familia Ghica și a fost finalizată în anul 1822 de către Hagi Iane Anastasescu. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, biserica a fost reparată de locuitorii comunei, prin activitatea preotului Florea Georgescu, precum și cu ajutorul doamnei Elena I. Dalles (proprietara moșiei Bucșani ) și a lui Dumitrache Şambola, un fost arendaș al moșiei „Nuceteanca”.
Pe ușile altarului sunt pictați cei doi arhangheli Mihail și Gavril, iar pe ușile împărătești este pictată „Buna Vestire”. Din patrimoniul vechi al bisericii se mai păstrează și astăzi o icoană a Sf. Haralambie cu inscripția de donație: „1882 dechembrie 15”, precum și un clopot cumpărat în 1922 de către preotul Alexandru Popescu-Hăbeni, erou participant al primului război mondial.
Biserica Oborul Vechi – cu hramul Izvorul Tămăduirii, din Târgoviște, acolo unde preotul Alexandru Popescu Hăbeni a slujit cu osârdie și credință timp de aproape treizeci de ani, este singura din Muntenia pictată în întregime în exterior după modelul celor din nordul Moldovei.
Deoarece Târgul din Afară devenise un important loc de schimb pentru locuitorii oraşului Târgovişte, dar şi pentru cei din satele din jurul oraşului, meşteşugarii locali au prosperat şi şi-au unit eforturile în construcţia unei biserici, lucru ce s-a și întâmplat între anii 1832-1833 când a fost ridicat sfântul lăcaș de cult cu sprijinul și ajutorul financiar al acestor târgoveți.
Construcţia bisericii Oborul Vechi-Izvorul Tămăduirii, a fost începută la 5 martie 1832 şi „s-au săvârşit de tot lucru de zidărie şi cu zugrăveală şi cu altele ce trebuie sfinţii biserici la anul cu leat 1833 iulie 30”.
Printre ctitorii bisericii Izvorul Tămăduirii – Oborul Vechi sunt amintiți și pomeniți: „Cârstea Carabulea, Ion Bizdideanu, Dumitru Bizdideanu, Marin Cojocariu, Călin Cizmariu, Alecu Plăpumariu, Ion Dascălu, Nicolae Povarnagiu, Teodor Viforeanu şi cu alţi fraţi dimpreună cu Andrei Brutariu, Andrei sin popa Trică, Pârvan popa, Ion Boteşti, Andrei postelnicu”.
Biserica Oborul Vechi are un plan sub formă de navă unică, cu pronaos, naos şi altar, bolţile sub semicilindru dispus longitudinal, altarul bisericii este acoperit cu o semicalotă, pridvorul Bisericii este susţinut de mai mulţi stâlpi ce sprijină arcadele pe latura de vest, cât şi pe lateral, iar stâlpii bisericii sunt de cărămidă. Biserica a fost reparată în anul 1870, fiind consolidată cu contribuţia enoriaşilor târgoveţi, iar ulterior, în perioada 1936 – 1938, din îndemnul Preotului Alexandru Popescu-Hăbeni şi cu cheltuiala enoriașilor, biserica a fost restaurată substanțial şi s-a închis pridvorul pentru a fi mai bine protejată.
În contextul declanşării primului război mondial, relaţiile dintre Biserică şi Armată tindeau să intre pe un făgaş normal, în pofida inexistenţei unei legi care să rânduiască statutul social al preoţilor români atât pe timp de pace, cât şi în cazul în care aceştia deveneau mobilizabili în caz de război. Astfel, în şedinţa Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 16 mai 1915, a fost ales ca protoiereu al preoţilor de armată în caz de mobilizare şi ataşat pe lângă Marele Cartier General ca delegat al Sfântului Sinod, preotul iconom Constantin Nazarie (1865 – 1926), profesor universitar de Teologie Morală la Facultatea de Teologie a Universităţii din Bucureşti.
Prin ordinul nr. 130 din 28 mai 1915 Constantin Nazarie a fost ataşat, în caz de mobilizare, la Marele Cartier General al Armatei, ca şef al Serviciului Religios al Armatei, cu grad de colonel asimilat, iar prin adresa nr. 1716 din 6 iunie 1915, era numit ajutorul său Vasile Pocitan (1870 – 1955; fost superior al Capelei române din Paris, profesor si paroh al Bisericii Sf. Voievozi din Bucureşti , din 1929 arhiereul Veniamin Pocitani), în gradul de maior asimilat.
Aşa cum reiese din circulara Serviciului Religios al Marelui Cartier General al Armatei Române, pentru mobilizarea anului 1916-1917 au fost repartizaţi preoţi din Eparhia Sfintei Mitropolii a Ungro-Vlahiei, cu vârste cuprinse între 30 şi 45 ani, următorii licenţiaţi în teologie din judeţul Dâmboviţa: Nicolae Popescu-Ţâţa de la Biserica Lemnului din Târgovişte, la Ambulanţa Diviziei 2 Cavalerie; Teodor Mateescu din Titu, la Regimentul 22 Infanterie; Haralambie Oprescu din Sturzeni, repartizat iniţial la Regimentul 82 Infanterie şi mutat ulterior la Brigada V Artilerie; M. M. Popescu din Ghergani, la Brigada 2 Călăraşi; Ion N. Popescu Bărbuleţ de la Biserica Stelea din Târgovişte, la Regimentul 22 Infanterie; Vasile Ghe. Alexe de la Biserica Sf. Dumitru din Târgovişte, la Regimentul 62 Infanterie; Lazăr V. Popescu de la Biserica Sf. Ilie din Găeşti, la Regimentul 68 Infanterie; Ion M. Popescu din Mătăsaru, la Spitalul Mobil al Corpului III Armată; Alexandru Popescu-Hăbeni, la Spitalul Contagioşi al Companiei a 2-a Armate.
Ca urmare a intervenţiilor lui Nazarie, preoţii militari au primit dreptul la avansare, fiind asimilaţi locotenenţilor de rezervă, în baza ordinului circular nr. 19001 din 9 martie 1917 eliberat de Marele Stat Major, primul act oficial care reglementa asimilarea preoţilor în armată în timp de război, precum şi recompensarea celor care au dat dovadă de acte de bravură, curaj şi dispreţ faţă de moarte. Şeful Serviciului Religios a fost asimilat cu gradul de colonel, iar ajutorul acestuia a fost asimilat cu gradul de maior. S-a stabilit ca drepturile preoţilor la soldă şi accesorii să fie cele ale gradelor cărora le sunt asimilaţi. Propunerile pentru decorarea preoţilor urmau să treacă prin filtrul Serviciului Religios.
De asemenea, ţinuta preoţilor era îmbunătăţită, adăugându-se sub banda de la mâneca stângă două steluţe argintate pentru gradul de locotenent, trei steluţe pentru gradul de căpitan, o steluţă aurită pentru Protoiereul armatei. În plus, Înaltul Decret Regal 778/ 25 iulie 1917 relua şi întărea prevederile ordinului circular nr. 19001 din 9 martie 1917, aceste informări reprezentând practic singurele instrucţiuni pentru preoţii de armată adoptate în timpul războiului.
Așa cum reiese din „Referatul asupra activităţii preoţilor de armată în campania din 1916 -1918”, datat în Bucureşti, 25 decembrie 1918 și redactat de către Constantin Nazarie, atașat la Marele Cartier General al Armatei, ca şef al Serviciului Religios al Armatei, cu grad de colonel asimilat, preotul Alexandru Popescu Hăbeni (1885-1957), de la Spitalul Contagios Nr. 2 s-a distins, în mod excepţional, îndeplinindu-şi şi funcţiile sale de preot şi în acelaşi timp fiind un ajutor preţios şi devotat al corpului medical. În Ploieşti, Sinaia şi Câmpulung, a ajutat în mod foarte activ la facerea pansamentelor, când numărul de răniţi era foarte mare. La Ploieşti a fost ajutor de medic în Spitalul de Contagioşi Movila. În Dorohoi a funcţionat ca ajutor de medic patru luni, în Spitalele de holerici şi tifos exantematic, fiind un exemplu de muncă, şi dând zilnic probe de abnegaţie, devotament şi dispreţ de moarte. (dr. Iacobson).
A fost un exemplu viu de înalt devotament şi sacrificiu, atât cu ocazia îngrijirii răniţilor, cât şi a bolnavilor de febră recurentă, exantematic şi holeră. Nu este bolnav care să nu fi văzut în el pe mântuitorul său. A înlocuit pe internul spitalului, dând bolnavilor ajutoare medicale, mergând până la sacrificiul persoanei sale. Veşnic neobosit, controla cu toată atenţia dacă bolnavii primeau medicamente şi alimentele prescrise. (dr. Ciucă).
În Ajunul Anului Nou, a înfiinţat în oraşul Adjud o cantină pentru 1500 copii orfani, strângând cu liste de Subscripţie 10.000 de lei şi învăţând pe copii rugăciuni, cântece patriotice şi reguli de bună Purtare. Pentru aportul adus de către preotul Alexandru Popescu-Hăbeni în slujba țării în vreme de război, acesta a fost decorat la 15 iunie 1917, cu medalia „Crucea Regina Maria”, clasa a II-a.
Preotul Alexandru Popescu Hăbeni este înhumat în curtea din fața Bisericii Izvorul Tămăduirii din Târgoviște, parohie unde a slujit cu credință micuța bisericuță timp de 30 de ani.
Surse:
– Arhivele Militare Române, fond Marele Cartier General, Inspectoratul Clerului Militar, documente microfilmate, Corespondenţă între Sfântul Sinod, Marele Stat Major şi părintele Constantin Nazarie cu începerea pregătirilor pentru mobilizarea din 1916;
– Constantin Nazarie, Activitatea preoţilor de armată în campania din 1916-1918, Imprimeria Ministerului Cultelor şi Artelor, Bucureşti, 1920;
– Grigore N. Popescu, Preoţimea română şi întregirea neamului. Chipuri, fapte, suferinţi şi pilde pentru viitor, vol. I, Tipografia Vremea, Bucureşti, 1940;
– Theodor Nicolin, Periplu târgoviştean – străzi, case, oameni, amintiri –, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005;
– Cornel Mărculescu, Din istoria comunei Bucşani, judeţul Dâmboviţa. File de monografie, Editura Cetatea de Scaun, Târgovişte, 2015;
– Cornel Mărculescu, Datorie şi credinţă: preoţi militari dâmboviţeni în vâltoarea primului război mondial (1916-1918), în „Misiunea. Revista Centrului de Cercetare a Conlucrării Bisericii Ortodoxe cu Armata României General Paul Teodorescu”, Anul III, nr. 1 (3), Bucureşti, 2016;
– Cornel Mărculescu, Misiunea preoților dâmbovițeni în slujba țării pentru făurirea României Mari (1916-1918), în vol. „Ortodoxia românească și înfăptuirea Marii Uniri”, Editura Arhiepiscopiei Târgoviște, Târgoviște, 2018.
Prof.dr. Cornel Mărculescu
