Sache Poroineanu, originar din Târgoviste, „unul dintre cei mai bogați oameni din județul Dâmbovița”, a fost căsătorit mai întâi cu Zinca Poroineanu (de care a divorțat în 1841) cu care se pare că a avut un fiu, pe Sache Poroineanu, născut în 1838.  Ulterior, s-a recăsătorit cu Elena, fiica medelnicerului Ștefan Jianu din Caracal (o altă fiică a acestuia se va căsători Apostolescu). A moștenit o prăvălie în Târgoviște și o „moșie la Pietrari” de la tatăl său Badea Cocoși Poroineanu, polcovnic de seimeni, născut în 1779 în satul Poroinica din județul Mehedinți, ca fiu al logofătului Andrei, căsătorit cu Mariuța din Pietrari, județul Dâmbovița, care i-a adus ca dotă, o pădure de 440 de ha. Sache Poroineanu a fost un moșier, sameș (casier) în cancelariile financiare din județele Romanați, Teleorman, Râmnicu Sărat și Ialomița, secretar de prefectură și judecător (Dâmbovița), administrator al județului (Muscel), a cochetat cu literatura, a fost contemporan și apropiat de Vasile Cârlova despre a cărui moarte a vorbit în epocă, a studiat numai în limba neo-greacă și a tradus din grecește „Descrierile morale” ale lui Constantin Iconomu, tot o traducere, din franceză, apoi „Istoria slugerului Tudor Vladimirescu” (Zavera) și „Istoria lui George Dantescu”, s-a îngrijit de buna educație a celor trei copii Sache, Constantin și Eufrosina, așa cum reiese din bogata corespondență purtată în special cu Constantin și Eufrosina Poroineanu.

Sache Poroineanu a fost prezident al Sfatului Orășenesc din Târgoviște între anii 1845-1849, 1851-1855 și între 8 ianuarie-1 iulie 1859, dar și deputat al județului Dâmbovița în 1847, membru în Consiliul permanent al județului Dâmbovița în 1871 , ocupându-se îndeaproape și de buna administrare a moșiilor din județele Romanați și Dâmbovița.  În imobilul din Târgoviște, situat pe strada Ion Heliade Rădulescu la nr. 9, moșierul Sache Poroineanu proaspăt ales în funcția de prezident la cârmuirea județului Dâmbovița, acesta fiind cunoscut drept „capabil să coordoneze administrația orașului într-o perioadă dificilă”, a primit în vizită pe domnitorul Gheorghe Bibescu (1842-1848), dar și pe Barbu Știrbei (1849-1856), care sosise în orașul Târgoviște cu misiunea precisă de a inspecta lucrările de restaurare a Turnului Chindiei și a Mănăstirii Dealu. În timpul cât s-a aflat la cârmuirea județului Dâmbovița, precum și la solicitarea ocupației austriece, deși s-a confruntat cu mari probleme financiare, totuși, prezidentul Sache Poroineanu a demarat acțiunea de delimitare a străzilor și de numerotare a caselor din oraș, a întreținut temnița orașului, Comanda Focului care s-a mutat acum lângă Turnul Chindia devenind  „observatoriu la întâmpinare de incendiu„, s-a preocupat de repararea podului peste Ialomița stricat în 1850, repararea cișmelelor orașului, de montarea a 55 de felinare la răspântiile principalelor ulițe din orașul Târgoviște, dar mai ales, a fost schimbat în 1859 titlul orașului, adoptând-se denumirea de „municipiul Târgoviște”.
Imobilul din Târgoviște care l-a găzduit pe Barbu Știrbei între 23-24 iulie 1851, dezvoltat de un plan parter și etaj, a fost construit în secolul al XVIII lea, și refăcut la sfârșitul secolul al XIX lea, când a fost amplificată suprafața locuibilă, transformată fațada principală, a fost înlocuit foișorul de la intrare și pridvorul cu un foișor deschis pe stâlpi de zidărie.

În cel de-al treilea mandat ca prezident al Sfatului Orășenesc, Sache Poroineanu a avut oportunitatea să primească în vizită la barierele orașului, pe caimacamul Alexandru Dimitrie Ghica cu care a discutat despre problemele orașului care încă nu era conectat la căile moderne de comunicație, dar și despre istoricul orașului de la Chindie și progresele realizate în ultimul deceniu. Însă, vârful activității de prezident pentru Sache Poroineanu din ultimul său mandat, l-a reprezentat vizita la Târgoviște între 17-18 iunie 1859, a noului domn ales al Principatelor Române, colonelul Alexandru Ioan Cuza, care a vizitat mai multe monumente istorice ale orașului, dar și Mănăstirea Dealu.

Din bogata corespondență a lui Sache Poroineanu cu Constantin și Eufrosina, aflați la Paris, atrag atenția în mod deosebit epistola din vara anului 1874 adresată fiicei (când se pare că era déjà văduv), în care părintele i se adresa astfel: „…păzește-te însă, fata mea, să nu umbli cu gura căscată pe strade și, pe la locuri de admirat, să nu râză franțujii de tine”, precum și cele din mai 1876 adresate ambilor copii: „Froso, să cumperi un pachet de tutun de calitatea I și făcându-le țigări, să mi le trimiți cu frate-tău. Trandafirii o să treacă, și eu o să rămân fără dulceață, căci cocoana rusoaica de-abia s-a înduplecat să-mi facă numai două oale de șerbet. O să vie coacăzele, nu știu ce voi face!”. Apoi, într-o altă scrisoare adresată de această dată fiului său Constantin, mărturisea: „Am rugat și voi ruga cu aceași căldură pe Cel de Sus, Atotputernic, pururi să vă aibă sub scutul său, să vă dăruiască ani îndelungați până la cele mai adânci bătrâneți, însoțiți de toate fericirile ce le-a dorit și le va dori până la mormânt părintele vostru, cel ce cu multe lacrămi, cu grele suferințe și împovărătoare îngrijiri v-a crescut, ca să vă dea în brațele societății între cei cu cu opiniile cele mai frumoase! Recompensa cea mai sublimă!”.

Dintre cei trei fii lui Sache Poroineanu, ne reține atenția însă Constantin Poroineanu, care s-a născut la Târgovişte în 1843, a studiat la Bucureşti şi a fost o persoană cu multă influenţă, fiind solicitat de prietenii din Caracal şi Târgovişte să intervină pe lângă personalităţile politice de primă mărime pentru rezolvarea unor probleme personale. Şi-a administrat cu pricepere moşiile (între altele Valea lui Soare, Redea şi Fălcoiu din Romanaţi), pentru care a avut numeroase procese, dosarele respective fiind păstrate într-o ordine desăvârşită.
Intrând în politică în rândurile Partidului Liberal, a reprezentat judeţul Romanaţi, a intrat în divergenţă cu N. B. Locusteanu (vechi lider al liberalilor din Romanaţi). A fost decorat cu ordine româneşti ,,Steaua României”, ,,Coroana României” în grad de comandor, cu medalia ,,Apărătorii Independenţei” ori cu ordine străine precum ,,Leopold al Belgiei”. Constantin Poroineanu a urmat o parte din studii la București, după care a continuat la Paris, așa cum era moda vremurilor. La întoarcerea în țară, terminând Dreptul a ocupat funcția de grefier la Curtea de Apel București, după care a preferat să se ocupe de administrarea vastelor moșii pe care le moștenise în mai multe județe, precum cele din Romanați și Dâmbovița.
Cochetând cu politica, Constantin Poroineanu s-a înscris  în Partidul Național Liberal și datorită calităților sale incontestabile, până în 1903 a fost ales în zece legislaturi la același colegiu, ca  senator și deputat de Romanați în Colegiul I, în Parlamentul României. Cât timp a fost secretar, Constantin Poroineanu și-a pus semnătura pentru promulgarea a numeroase legi în cadrul Adunării Deputaților, dintre care amintim aici Legea salinelor din 1881, Legea prin care statul român a adoptat oficial la 14 martie 1881 titulatura de Regatul României, precum și Legea privind înființarea spitalelor rurale din 11 iunie 1881.

În plus, așa cum reiese din ziarul România Liberă, nr. 2921 din 16/28 mai 1887, a fost organizată o expoziție a lui Nicolae Grigorescu, la care „cei mai însemnați cumpărători au fost Regina Elisabeta și domnii dr. Calenderu, Anton Carp, colonel Carp, Eugeniu Carada, Eugen Stătescu, Missir, Botea, Săvulescu, Ionescu-Munte, Poenaru-Bordea, Constantin Poroineanu, Șuțu, colonel Carcalețeanu”. De asemenea, Constantin Poroineanu a fost cunoscut și pentru actele sale caritabile, prin care împărțea bani săracilor, acorda ajutor elevilor din Caracal, în special Gimnaziului de băieți din Caracal (astăzi, Colegiul Ioniță Asan) înființat în 1888, căruia i-a donat la înființare o colecție de planșe de anatomie realizate la Paris și una de istorie natural, și a instituit un premiu de 500 lei (sumă considerabilă pentru acea perioadă) pentru realizarea celei mai reușite hărți a județului Romanați, astfel încât era „o adevărată plăcere pentru un contemporan să-l aibă în apropiere”.

Revenind la cariera politică, iată cum se prezenta Constantin Poroineanu în fața alegătorilor, în pragul celei de-a X-a candidaturi la Parlament: „Sunt 26 de ani de când reprezint Colegiul I de Romanaţi în Cameră şi Senat. În 9 rânduri m-aţi onorat cu încrederea D-voastră chiar sub guvernele conservatoare. Am servit întotdeauna fără preget interesele judeţului şi ale oraşelor Caracal şi Corabia, am căutat pe cât mi-a fost în puteri a sprijini cu dezinteresare dreptele cereri ale acelora care s-au adresat la mine, fie ei alegători sau nealegători, chiar şi adversarii mei care azi se află în rândul conservatorilor. Mergeţi dar la vot, fără şovăire, fără frică. Ca unul care o viaţă întreagă am iubit acest judeţ şi am arătat prietenie şi devotament conjudeţenilor mei, vă făgăduiesc să fiu în viitor ceea ce am fost în trecut. C. Poroineanu, Str. Corăbiei, nr. 3, Bucureşti” (ziarul liberal „Caracal” din ianuarie 1905).

La 14 septembrie 1908, Constantin Poroineanu și-a redactat testamentul prin care îl numea ca executor pe Vintilă Brătianu: „ institui legatari universali pe întreaga avere ce o voiu lăsa la decesul meu pe Primăria Orașului Caracal (capitala districtului Romanați), cu obligațiune de a executa următoarele legate particulare…”.
Tot prin același testament, latifundiarul a lăsat o sumă de bani pentru înființarea a două paturi în Spitalul din Târgoviște, precum și pentru terminarea monumentului din Cimitirul Bellu.
În plus, autoritățile din orașul Caracal erau obligate prin testament să facă o comemorare anual:  „În fiecare an la aniversarea tristă a mea, Primăria Oraşului Caracal va face atât în oraşul Caracal, cât şi în oraşul Târgovişte câte un parastas, făcând mese la săraci, pentru suma de câte una sută lei şi se deleagă un Domn Consilier care să asiste la parastas, plătindu-i-se cuvenita diurnă stabilită anume prin buget”. Marele moșier Constantin Poroineanu, și-a pus capăt zilelor la 15 septembrie 1908 ora 04.00, pe când avea 65 de ani, la doar o zi după ce şi-a scris testamentul prin care lăsa moştenire toată averea sa Primăriei din Caracal.

În jurul lui Constantin Poroineanu s-a născut o saga care timp de aproape o sută de ani a reținut atenția tabloidelor din epocă. Contrar acestora, din documentele aflate în Arhivele Naționale Isorice Centrale din București cercetate de către istoricii Ion D. Tâlvănoiu, Vasile Radian, Floriana Tâlvănoiu , rezultă că nu ar fi fost căsătorit sau că ar fi avut copii. Constantin Poroineanu a avut o soră – Eufrosina, născută în 1843 care nu s-a căsătorit niciodată și a trăit în casa fratelui său situată pe strada Corabia, nr. 3 (astăzi, str. Clemenceau, nr. 3) din București, aceasta fiind cunoscută ca o persoană cultă, sensibilă, iubitoare de muzică, artă, istorie și literatură. Eufrosina Poroineanu s-a școlit la Pensionatul Domnesc de fete din București, condus de Eliza Blaremberg, sora lui Vladimir Blaremberg, mare dregător și cumnat al domnitorului Alexandru Ghica. În anul 1852, când Pensionul Domnesc s-a transformat în Școala Centrală de fete din București, pe când Constantin Poroineanu avea 19 ani și era student la Drept, Eliza Blaremberg îi scria acestuia cu amărăciune: „cu o mină plină de întristare este adevărat, domnule Poroineanu, că-mi pare rău că pierd din pension o elevă ca sora domniei tale, care niciodată nu m-a supărat, o elevă care făcea laudă pensionului meu”. Totodată, Constantin Poroineanu îi povestea Eufrosinei într-o epistolă, cele primite de la Eliza Blaremberg, completând afectuos: „să mă bucur și eu, ca frate, de frumoasele succese ce a câștigat buna mea surioară, căreia îi trimit sărutul meu fratern”. De altfel, între cei doi frați a existat o corespondență bogată, presărată cu cele mai profunde sentimente care existau între cei doi, așa cum reiese dintr-o scrisoare nedatată, adresată de Eufrosina lui Constantin, cu ocazia sărbătoririi zilei onomastice: „Afecțiunea ta, pe care voi conta veșnic, este inestimabilă pentru mine. Iubește-mă deci întotdeauna și amintește-ți, fratele meu, că sora ta nu încetează să se gândească la tovarășul copilăriei sale. Tu vei vrea, sper, să accepți micul cadou care însoțește această scrisoare. Această bagatelă nu are alt scop decât de a mă chema din când în când la amintirea ta. Surioara ta care te iubește, Eufrosina Poroineanu”.

După o lungă suferință, Eufrosina a decedat la 15 februarie 1902 de tuberculoză ganglionară, în casa de pe strada Corabiei, nr. 3 din București. Relația strânsă dintre cei doi frați Poroineanu reiese și din testamentul Eufrosinei redactat în august 1901: „Subsemnata Eufrosina Poroineanu, majoră și în deplinătatea facultăților mele mintale, declar că institui legatar universal pe întreaga mea avere ce voi lăsa la decesul meu, pe iubitul meu frate Cnstantin Poroinianu. Făcut astăzi, douăzeci și opt august una mie nouă sute unu în Sinaia”.

Cert este faptul că a doua zi după moartea Eufrosinei, ziarul „Universul” a publicat o informație care a ocupat spații editoriale detaliate și în alte organe de presă ale vremii de-a lungul mai multor zile.
Astfel, conform acestora, erau prezentați doi tineri necunoscuți care au sosit cu trei zile în urmă într-un hotel din Kosice (Slovacia), aceștia fiind găsiți morți în cameră de un recepționer: tânăra era împușcată în cap pe canapea, iar tânărul căzut jos, împușcat în inimă. Ceea ce a atras atenția asupra acestiu caz, a fost faptul că s-a găsit pe masă o sumă de bani și un bilet în care scria: „Am rătăcit mult până am ajuns la ținta noastră ultimă. Iertați-ne! Că cine suntem noi, să rămâie un secret vecinic! Ultima noastră dorință este să fiți fericiți! “. În urma cercetărilor poliției care nu au condus către identificarea celor doi, presa s-a grăbit să asocieze întâmplarea nefericită din 1902 cu moartea lui Constantin Poroineanu, de aici apărând o legendă care a ocupat paginile ziarelor periodic, timp de un secol, fiind țesută o poveste cu nuanță de telenovelă. Astfel, conform acesteia, Constantin Poroineanu, fiul marelui boier născut în Târgoviște, a plecat la studii la Paris și la o agapă între studenţi, tânărul Poroineanu a trăit o aventură de-o noapte cu o frumoasă pariziancă. Se pare că fata a rămas însărcinată, având o fetiță căreia îi va pune numele Mirabelle, dar Poroineanu a părăsit-o pentru a se întoarce în ţară şi a veghea la propriile afaceri.

Anii au trecut şi Constantin Poroineanu și-ar fi trimis presupusul fiu în 1906, pe Sergiu, la studii la Paris la aceiaşi universitate unde învăţase şi el cu 20 de ani înainte. La fel ca şi tatăl său, fiul lui Poroineanu a întâlnit o studentă pariziancă la o petrecere: cei doi s-au îndrăgostit şi după puţin timp s-au căsătorit în secret.
La scurt timp, Sergiu Poroineanu s-a întors acasă pentru a-şi prezenta soţia tatălui său. Însă, doica moşierului a pus informaţiile cap la cap şi le-a comunicat celor doi cumplita veste: fata era de fapt, copilul pariziencei cu care Constantin Poroineanu avusese o aventură în tinereţe iar proaspeţii însurăţei erau de fapt frate şi soră. Din nefericire, în aceiaşi zi de 14 septembrie 1908, Sergiu ar fi ucis-o pe Mirabelle, sora și soția sa, iar apoi s-a împușcat și el cu un revolver.

Trecând peste telenovela cu iz balcanic care a fost în atenția cotidianelor și tabloidelor timp de un veac, neavând niciodată argumente pertinente pentru susținerea poveștii și legătura acesteia cu frații Constantin și Eufrosina Poroineanu, este mai mult decât evident, faptul că personajele împietrite artistic de vestitul artist italian, din Florența, Raffaelo Romanelli (1856-1928) în Cimitirul Bellu din București, sunt Constantin Poroineanu și sora sa Eufrosina. De altfel, pe monumentul funerar al familiei Poroineanu din cimitirul Bellu este inscripționat următorul text „EUFROSINA PORROINIANU XV FEBRUAR MCMII”. Grupul statuar a fost comandat de bătrânul Poroineanu înainte de sinuciderea sa, cripta fiind proiectată de arhitectul Ioan D. Berindey între 1907-1908 și realizată în 1909 de antreprenorul austriac Leopold Schindl, dovadă fiind testamentul lui Constantin Poroineanu care includea clauza terminării monumentului de către Primăria Caracal (care din nefericire, va tărăgăna plata artistului Romanelli până prin 1910).

Merită amintit un aspect esențial, faptul că în anul 1905, autoritățile locale din Caracal au contractat un împrumut și au ales pe inginerii peisagiști Ernest Pinard (realizator al planurilor Parcului Herăstrău și colaborator la amenajarea Parcului Romanescu din Craiova) și Edgar Redont (a întocmit planurile Expoziției generale din 1906 din Parcul Filaret – București), care să elaboreze planul unui parc în oraș care să poarte numele Constantin Poroineanu și să demareze lucrările.
Amenajarea parcului denumit „Parcul de cultură și odihnă” s-a desfășurat între anii 1908-1914, parcul fiind o adevărată bijuterie care se întindea pe o suprafață de circa 25 de hectare, fiind „ cel mai de seamă obiectiv de arhitectură peisagistică din județul Olt, evidențiindu-se printre cele mai frumoase parcuri naturale din România și unul dintre cele mai mari parcuri naturale din Europa”. Un lucru inedit este faptul că au fost plantate pe aproape 16 ha din suprafața parcului, exemplare mai puțin întâlnite în această zonă a țării: pinul de Himalaya, pinul negru, ienupărul de Virginia, mahoia, cenușarul, chiparosul de mlaștină, ararul american, igăranul, dar mai ales exemplare rare cum sunt: arborele pagodelor, chiparosul de baltă, stejarul brumăriu în formă de piramidă și arborele vieții.

În plus, în anul 1928, din inițiativa deputatului I. D. Ianculescu, a fost realizat bustul lui Constantin Poroineanu, de către același Raffaelo Romanelli, amplasat în toamna aceluiași an, la intrarea principală în parcul din Caracal. Fiind considerat un mare moșier, bustul din bronz al lui Constantin Poroineanu a fost topit în 1945 de către comuniști, parcul fiind văduvit de personalitatea celui care își lăsase întreaga avere orașului Caracal, până în anul 2008 când autoritățile locale au reușit să refacă statuia și să o reinstaleze pe locul de unde fusese amputată.

Surse:

– Domnia lui Gheorghe Bibescu. Istoria și legenda de prințul Gheorghe Bibescu. Corespondente al Institutului Franții, Traducere de B. Florescu, Tipografia Curții Regale F. Göbl FII, București,1894;

-Ioan C. Filitti, Catagrafie oficială de Boerii Țării Românești la 1829, Tipografia Curții Regale F. Göbl FII, București, 1929;

-Alexandru Vasilescu, Județii, prezidenții și primarii orașului Târgoviște, în „Buletinul Oficial al Primăriei Orașului Târgoviște, Anul I, Nr. 1, 15 iulie 1943, Tipografia „Viitorul” Petre G. Popescu, Târgoviște, 1943;

– Ion Tâlvănoiu, Vasile Radian, Din corespondența lui Constantin Poroineanu (I), în „Memoria Oltului și Romanaților”, Anul III, nr. 9 (31), septembrie 2014, Editura Hoffman, Caracal, 2014;

– Ion Tâlvănoiu, Vasile Radian, Documente din fondul Poroineanu, în „ Memoria Oltului și Romanaților”, Anul IV, nr. 1 (35), ianuarie 2015, Editura Hoffman, Caracal, 2015;

-Jeana Pătru, Pinacoteca Marius Bunescu a Colegiului Național Ioniță Asan din Caracal. Album, Editura Hoffman, Caracal, 2016;

– Ion D. Tâlvănoiu, Vasile Radian, Floriana Tâlvănoiu, Contribuții la biografia lui Constantin Poroineanu (scrisori și alte documente), Editura Hoffmann, Caracal, 2017;

-Ion Tâlvănoiu, Vasile Radian, Alte mărturii și documente despre Constantin Poroineanu, în „Memoria Oltului și Romanaților”, Anul VII, nr. 7 (77), iulie, 2018, Editura Hoffman, Caracal, 2018;

– Mihai Oproiu, Corina Voiculescu, Târgoviște. Evoluția administrativă a municipiului între secolul al XV-lea și 1947, Editura Zven, Târgoviște, 2019;

-Cristiana Trică, Povești din Bellu, Editura Vremea, București, 2022.

Prof.dr. Cornel Mărculescu