CASELE VECHI ALE TÂRGOVIȘTEI: Casa d`Italia – O tempora!!!

CASELE VECHI ALE TÂRGOVIȘTEI: Casa d`Italia – O tempora!!!

Vă închipuiți Târgoviștea interbelică… vă imaginați înfățișarea orașului atunci?
Arhitectura superbă a caselor boierești, intelectuali, ținute elegante, mașini de epocă, trăsuri.
O perioadă a prosperității, a efervescenței culturale, a entuziasmului de a reconstrui o lume distrusă de război, căutarea de noi sensuri, schimburi de idei filosofice și interșanjabilitatea elitelor. Așa se face că, între cele două războaie mondiale, se extinsese în fosta cetate de scaun  a Țării Românești comunitatea italiană (italienii au tot venit în România din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și mai intens în timpul regimului Mussolini și lucrau în construcții și comerț).

Casa d`Italia, februarie 2021

De altfel, constructorii italieni s-au remarcat în orașul Târgoviște prin edificarea majorității imobilelor existente și astăzi, dintre care amintim aici pe cei din familiile Zanissi, Fugalli, Zamollo, Mandolini, Magnani, Facco. De asemenea, o contribuție însemnată au avut și Enzo Canella (a condus lucrările de construcție de la Casa d’Italia), B. Giulini (cel care a întocmit proiectul canalizării orașului Târgoviște), Cabro Giovani, Signorini Rico și Francesco Fornig (au condus lucrările la construirea noului local al poliției), Baltasar Vignossa Giovanni și Giovanni Batista Del’Basso (artizanii localului primăriei orașului), Mario Pascoli (care a luat în antepriză Școala de băieți nr. 2), Paul Furlani (realizatorul schiței bulevardului castanilor și a planului casei directorului Școlii mixte din Suseni), Eralio Zinelli (a ridicat turnul de pază al pompierilor din strada Justiției și este constructorul a mai multor case din oraș, printre care și casa fiicei sale, Aurora Zinelli, situată pe bulevardul Carol I), Ricardo Facco (a executat scările interioare de la Casa Dobrică, Liceul Constantin Carabella și la sediul actualei Procuraturi), Virgilio Peternelli.

Meșteri, arhitecți, ingineri și proiectanți deopotrivă, alături de aceștia au existat și și-au adus o contribuție majoră la edificarea orașului Târgoviște, renumiții Francesco Venchiarutti (1869-1934), Ermenegildo Zaccarelli, căsătorit cu Felicia Listuzzi, Romano de Simon (1900-1981), atât de cunoscut și apreciat în oraș și nu numai pentru realizările sale, însă, de departe, cel mai profilic arhitect de origine italiană, este Ion Magrini, căruia i se datorează un număr de 110 case și imobile din orașul Târgoviște!

Odată cu extinderea comunității italiene era nevoie de un teren pe care sa fie amplasată Agenția, dar și de aprobarea din partea Primăriei Târgoviște privind ridicarea construcției.
În consecință, între anii 1937-1938, a apărut necesitatea constituirii unei Agenții Consulare Italiene. Avocatul Ion Alexandrescu avea un teren de 740 mp disponibil vânzării, pe care urma să fie construită Casa Italiei, ca sediu al tuturor Instituțiunii Italiene din Târgoviște, lotul având următoarele vecinătăți: la sud cu proprietatea Căpitan Nicoară, la est cu proprietatea Ion Alexandrescu, la vest cu strada Mihai Bravu, la nord cu strada de parcelare

Ugo Sola, ministrul plenipotențiar al Italiei în România, l-a numit la 13 aprilie 1938 pe inginerul petrolist Mariano Amico (un bărbat prezentabil care umbla îmbrăcat în uniforma neagră a regimului fascist), domiciliat în Târgoviște, strada Justiției, nr. 7,  responsabil de semnarea și autentificarea actului de cumpărare.
Până în acest moment, dorința de a avea un sediu se materializa rapid. Arhitectul noii contrucții urma să fie tot un italian, stabilit în București, Enzo Canella, domiciliat pe strada Dionisie, nr. 65, urmând ca de conducerea lucrărilor să se ocupe Mario Amico. Noua construcție denumită Casa d`Italia, urma să fie compusă din subsol, parter și etaj.

La 17 mai 1938 Mariano Amico solicită Primăriei Târgoviște autorizația de construcție, dar răspunsul, nu tocmai ilustrativ pentru ospitalitatea mereu clamată de români, vine din partea avocatului Primăriei, G. Drăguț Demetrescu, care îl înștiințează că, prin actul emis de Consiliul Comunal la 15 iulie 1933 și de către Consiliul Tehnic Superior la 15 aprilie 1933, pe respectivul loc solicitat era preconizat să se amenajeze un parc orășenesc, cuprins între Calea Domnească si cursul râului Ialomița, ce urma a fi îndiguit ulterior, și  că nu se poate aproba cererea de construcție înregistrată cu nr. 655 din 23 mai 1938.

Prin urmare, cererea nu a fost aprobată, răspunsul șefului contenciosului Primăriei Târgoviște, fiind mai mult decât tranșant: „În conformitate cu dispozițiile art. 146 din Legea Administrativă din anul 1936, azi în vigoare, planurile odată întocmite și devenite definitive, nici o lucrare cu caracter public sau privat nu se vor putea face decât în conformitate cu dispozițiunile acestor planuri…care nu pot fi modificate decât tot prin aprobarea Consiliului Comunal, cu avizul conform al Consiliului tehnic superior și prin Decret Regal…oricum, până acum nicio modificare de detaliu nu s-a făcut în acest plan de sistematizare…nu se vede putința de a se aproba construcții publice sau private în acest loc…”.

Decizia de respingere a cererii de autorizație privind construcția Casei d`Italia

Însă și atunci părerile contradictorii erau inevitabile între arhitecți. Florian Crăciunoiu, arhitect în Serviciul Tehnic al Primăriei, a încercat să demonstreze posibilitatea de a se da aprobarea, întrucât planul de sistematizare invocat este unul provizoriu și acesta nu prevede explicit „în ce chip va fi îmbrăcat acest parc cu construcții, căci în nici un caz nu se poate compune numai din plantații și alee, așa cum este prevăzut deocamdată…”, informând în acest sens primarul urbei, că „întregul proiect de sistematizare era un plan director provizoriu și că Primăria urmează să facă ulterior un plan de execuție…și va decreta planul de aliniere și planurile de detaliu abia după ce acestea vor fi aprobate de Consiliul Tehnic Superior”.
Cu toate acestea, la trei zile după primirea acestei decizii, primarul orașului Petru Slavu semnează actul nr. 3590 din 26 mai 1938, prin care era respinsă cererea statului italian de construcție a unui imobil pe terenul respectiv. Invocând precedentul creat de Primărie care a aprobat construirea unor imobile pe terenuri aflate în aceeași situație, chiar în apropierea proprietății revendicate, cum este cazul proprietății lui Polizu Dragomirescu, inginerul Mariano Amico citează în instanță Primăria Târgoviște la București. Curtea locală administrativă București, anulează decizia Primarului Târgoviștei și admite acțiunea introdusă de Mariano Amico prin avocatul Alexandru Georgescu Vâlcea.

Ca să înțelegem că favoritismul nu s-a inventat în vremurile noastre.
Bucureștiul, mai deschis spre occident sau „doar” mai obiectiv cititor al legilor, anulează decizia primarului târgoviștean și dă câștig de cauză lui Mariano Amico, Curtea Locală administrativă solicitând la 14 iunie 1938 Primăriei Târgoviște, „actele originale care fac referire la Regulamentul edilitar al comunei, cererea de autorizație de construcție făcută de către domnul inginer Mario Amico prin petițiunea nr. 655 din 23 mai 1938, planul de sistematizare, precum și decizia de aprobare a acestuia de către Consiliul Tehnic Superior, acte pe care se întemeiază decizia de respingere nr. 3590 din 28 mai 1938 atacată”.

Doar doi ani mai târziu de la formularea ideii de a avea un sediu, în 1940, construcția era finalizată și gata de dat în folosință (asta chiar pare dintr-un viitor foarte îndepărtat, căci nici în zilele noastre nu am văzut asemenea spor la lucru…). Imaginați-vă cum aici veneau copii care învățau limba și obiceiurile italienești de la doamna Zuccaro Puricelli (ce nume cu rezonanță de „purice de zahăr”, într-o traducere tip „furculision”?!).
Această respectabilă doamnă a venit chiar la începutul războiului pentru a-și îndeplini misiunea de dascăl. Asta da dăruire!… ce i-a fost răsplătită ulterior prin faptul că a fost dascăl și la liceele Constantin Carabella și Ienăchiță Văcărescu.
Un fapt surprinzător, asemenea numelui ei, era acela că nu învățase deloc limba română și preda lecțiile de italiană ajutându-se de franceză. Paradoxal!? Să te ajuți de limba inamicului ca să o duci mai departe pe a ta?! Sau în timpul războiului educația era în afara conflictului? În cel de-al Doilea Război Mondial, Italia făcea parte din Axă, iar Franța era în tabăra Aliaților.

După terminarea războiului, atât doamna Zuccaro Puricelli, cât și Mariano Amico s-au întors în Italia, iar Casa d’Italia a fost abandonată treptat de statul italian.
În plus, reprezentanții comunității italiene au fost supuși terorii și unor mari presiuni de către regimul comunist pentru a renunța la cetățenia italiană. Casa d`Italia, aflată încă la numărul 4 al Străzii Mihai Bravu din Târgoviște, este astăzi în ruină totală, un vestigiu care amintește parcă de înfrângerea suferită de puterile Axei. A rămas a nimănui…un  soldat lăsat în urmă pe un front demult părăsit.

 

Surse:

 

– Serviciul Județean al Arhivelor Naționale Dâmbovița, fond Primăria orașului Târgoviște;

– Gloria Gabriela Radu, Monica Sângeorzean, Constructori italieni la Târgoviște, în „Valachica. Studii și cercetări de istorie”, Târgoviște, 1997;

– Gloria Gabriela Radu, Constructori italieni la Târgoviște, Editura Ararat, 2001;

– Theodor Nicolin, Periplu târgoviştean – străzi, case, oameni, amintiri –, Editura Bibliotheca, Târgovişte, 2005.

Prof.dr. Cornel Mărculescu