A doua zi Maria, merse liniștită la clinică și își făcu analizele recomandate. Personalul extrem de atent și amabil îi dădu și mai mult curaj. Însoțită de frumoasa domnișoară de la Rcepție, intră destul de detașată la Ecograf. O doamnă trecută puțin de prima tinerețe, foarte cochetă, toată numai zâmbet o invită să ia loc pe scaunul liber din fața biroului.
-Maria Săndulescu. Încântată de cunoștință! Știți….am o problemă la sân și….mi s-a recomandat un examen ecografic….acesta e Biletul de trimitere.
-Da…scuzați…programarea făcută de domnul doctor Mircea Constantin. Vă rog să-mi spuneți despre ce e vorba, mai exact când și unde ați simțit nodulul. După aceea vom face examinarea propiu zisă.
Maria spuse ce și cum, după care fu rugată să se dezbrace și să se întindă pe un pat, lângă care se afla Ecograful.
-Vă rog să vă relaxați, e un examen noninvaziv, nu vă temeți!
După o examinare amănunțită la ambii sâni, primi și primele informații:
– Doamna Săndulescu, nu trebuie să vă alarmați. La sânul stâng, deocamdată nu s-a produs nici o modificare, în schimb, la sânul drept există într-adevăr o masă de țesut, mai pe înțelesul dumneavoastră, un nodul, deocamdată destul de mic, care poate fi total inofensiv.
Am spus ,,poate”, deoarece, așa cum probabil v-a explicat și domnul doctor, cauzele formării sunt multiple. Dar țin să subliniez, deocamdată, nu mă pot pronunța. Însă, trebuie să continuați unele investigații în funcție de rezultatul analizelor, și de evoluția simptomatologiei. Rezultatul examenului îl voi trimite la domnul doctor, iar dânsul va decide care vor fi următorii pași, așa cum am mai spus, și în funcție de rezultatul analizelor. Vă puteți îmbrăca, asta a fost! Maria deveni dintr-o dată  confuză. Cuvintele acelea „poate și deocamdată” nu prea îi picaseră bine. Ar fi vrut ca formularea să fie oarecum altfel…dar…trebuia să fie pregătită pentru orice. Mai avea câteva zile de așteptat până când erau gata toate analizele.  Câteva zile și…poate deocamdată …avea să fie bine…trebuia!
Trebuia să-și țină moralul ridicat singură. Numai aparent era singură (și asta îi fusese dorința) căci, sufletește, știa că toți sunt alături de ea. Știa ce familie are, știa că s-ar putea baza pe toți și pe fiecare în parte ori de câte ori ar fi fost nevoie. Dar ea tocmai asta  voia, să nu fie nevoie. Termină de îmbrăcat, mulțumi frumos pentru explicații și încurajări și se pregăti să iasă  din cabinet. Între timp recepționiera plecase. Rămăsese singură.
– La revedere și o zi bună vă doresc, doamna doctor! Mulțumesc pentru tot.
– La revedere, doamna Maria Stănescu, spuse aceasta, iar Maria se întoarse ca arsă! Nu putea articula nici un cuvânt, dar fața ei trăda un mare semn de întrebare.
– V-am recunoscut imediat, dar nu am vrut să vă creez emoții suplimentare. Sunt foarte încântată de faptul că am avut plăcerea să stăm de vorbă. Recunosc, mi-aș fi dorit să fi fost în cu totul alte împrejurări, dar niciodată nu știm ce ne rezervă viața! Și mai trebuie să recunosc ceva. Eu nu am fost la teatru, nu că nu –mi place, dar altele au fost prioritățile, în schimb părinții mei, și acum când au totuși o vârstă, merg regulat. Vă apreciază foarte mult. Tatăl meu a procurat și un afiș….îl are în cameră….de acolo v-am recunoscut. Fiți fără grijă, la clinica noastră confidențialitatea e tabu. În alte circumstanțe, v-aș fi cerut un autograf pentru tata, dar ca să nu fiu nevoită să dau explicații… Mariei îi dădură lacrimile.
– Vă rog să mă scuzați! Chiar m-ați emoționat. Nu-mi găsesc cuvintele…iar în privința autografului, m-aș dori să il dau personal. Sper să am ocazia…sper din tot sufletul! Și să știți, sincer, mă bucur că v-am cunoscut…chiar și aici!
Deschise ușa si ieși. Se bucură că trecu fară să atragă atenția celor care așteptau pe canapeaua din hol. Trecu pe lângă Recepție salutând cu un zâmbet larg, ieși în stradă, se urcă în mașină și se duse direct acasă.
De un singur lucru se mai temea Maria și încă nu se gândise cum să procedeze în cazul în care, dat fiind faptul că Victor și Ioana aveau să intre și ei în vacanță, se ofereau să meargă cu ea la clinică dacă mai era nevoie pentru investigații mai amănunțite. Dar cum a fost dintotdeauna o norocoasă și o învingătoare nici de data asta lucrurile nu vor sta altfel, gândea ea.
Când ajunse în dreptul casei, văzu o mașină parcată pe alee. Nu o mai văzuse până atunci. Se uită la număr. Era înmatriculată în Maramureș. Mirarea îi fu și mai mare!
– Cine oare ar putea fi și…la cine în vizită? gândi …Victor nu poate fi acasă…că nu e mașina. Ioana?…ar trebui să fie cu el…George?…el e la d-na Petrescu în vizită azi…iar  la Irina…cine să fie?
Parcă și ea mașina alături și întră în casă. Mai bine zis, dădu să intre în casă deoarece când a vrut să deschidă ușa, Ioana era deja afară, o luă în brațe și o întrebă:
-Cum a fost? Ai primit rezultatele analizelor? Ești bine?
Maria uimită de reacția ei și de faptul că era acasă la ora aceea, spuse mecanic:
-Peste câteva zile…sunt bine, nu-ți face griji, dar…cine e la noi?
-A…ține-te tare!…..am o surpriză pentru tine. Colega mea, Elena, de la Sighetul Marmației, din „cui” cum îmi place mie să o tachinez,  știi că lucrează și ea la o Firmă de Avocatură, a avut treabă la București, în interes de serviciu, și ne-am întâlnit la Tribunal. A fost o întâmplare…ca să-i stric surpriza…ideea era să mă caute după ce termina să mă surprindă….dar nu i-a mers…și făcu cu ochiul. Are planuri mari cu mine …dar nu știu …vorbim…Elena …a venit mami!
Se îmbrățișară, se priviră, și iar se îmbrățișară…se cunoșteau foarte bine, doar era cea mai bună prietenă a Ioanei, iar bucuria revederii era mare. Când le văzu pe amăndouă, parcă uită de toate problemele. Îi făcea extrem de bine să vadă tinerețea în toată splendoarea ei. E…tinerețe, tinerețe…păcat că nu rămânem veșnic tineri…gândi Maria  cu nostalgie! Dar, dacă am fi veșnic tineri, ne-am mai putea oare bucura de toate momentele frumoase ale trecerii prin viață? Am mai cunoaște oare  bucuria de a ne vedea copiii crescând sub ochii noștri? Viața e frumoasă și așa, cum este ea lăsată de bunul și milostivul Dumnezeu, cu rele și cu bune…iar cele orânduite trebuie trăite, fie că ne întristează sau ne bucură, nu avem a ne împotrivi voinței Celui de Sus! Nu trebuie să te temi niciodată de bătrânețe. Viața are farmecul ei la orice vârstă. Și nici de boală, continuă gândul ei, orice încercare ne face mai puternici și mai înțelepți! Ne face să prețuim și mai mult viața…fiecare zi…fiecare minut…fiecare clipă!
Clipa…ce este clipa?…se trezi Maria întrebând! Iar răspunsul îi veni într-un mod care o sperie și surprinse în aceeași măsură, caci se trezi murmurând:
Te-ai întrebat ce este clipa?
Este eternitate,
Când știi să o trăiești din plin
Și cu intensitate!

Dar de nu știi s-o prețuiești
Și ți-ai pierdut speranța,
În tot și-n toate, doar o clipă
Îți este toată viața!

Tot clipa e filozofie,
De viață și de moarte:
Poți sta în ea atât cât vrei,
Sau…cât ți-e scris în carte!…și simți cum i se face pielea „ca de găină”. Puse mâna la gură involuntar, privi în sus și zise:
-Bunicule?!…dar nu primi nici un răspuns de acolo. În schimb, de lângă ea, Ioana o întrebă mirată:
-Mamă, ești bine?…parcă murmurai ceva…n-am înțeles nimic…pari desprinsă de realitate!!
– Scuză-mă…n-am nimic…sunt bine…numai că…pentru o clipă…dar n-are importanță! Vă las, mă duc puțin la mine în cameră,  dar mai intâi o să rog pe Irina să aibă grijă de voi.
-Nu te deranja, Irina e deja în bucătărie, pregătește niște gustări…te așteptăm pe terasă, bine?
-Da, cu siguranță, numai să mă întind puțin!…și se îndreptă spre dormitor. Șimți nevoia să se privească în oglindă.
Parcă nu mai era ea. Doamne, în viața ei nu scrisese o poezie, și acum, așa dintr-o dată se pomeni recitând! Să fi fost vreo poezie pe care o învățase mai demult și acum îi venise în minte? Era puțin probabil, cu toate că citise foarte multe cărți de poezie, de memorat, memora numai atunci când i se cerea să o facă. Dar aceasta nu i se părea cunoscută. Nu recunoște stilui nici unui poet cunoscut. Și era  practic răspunsul la o întrebare care-i venise în minte așa, ca un fulger, la care nu avusese timp să se gândească. Se duse în baie și se privi lung în oglindă , dar nu   remarcă nici o schimbare.
-Doamne, cred că am luat-o razna! Cum aș putea arăta alfel, fizic vorbind? Pe psihic trebuie să mă concentrez și să învăț să-mi controlez și mai bine emoțiile și stările prin care trec. Și se îmbărbătă singură:
– Sunt puternică, așa trebuie să rămân! Poate toate astea vin ca o eliberare…și-i reveniră în minte versurile:
„Poți sta în ea cât vrei,
Sau cât ți-e scris în carte!!…eu n-o să stau cât vreau, o să stau cât mi-o fi scris…îmi las viața în mâinile Domnului, și o să fac tot posibilul  să nu clachez, indiferent ce s-ar întâmpla, indiferent de rezultatul analizelor. Voi transforma clipa în eternitate, nu viața într-o clipă! Știu că pot și am s-o fac! Dădu drumul la apă și își clăti fața, apoi se duse în dormitor, luă un carnețel și un pix, și curioasă, încercă să aștearnă pe hârtie versurile poeziei. Și le aminti cuvânt cu cuvânt. Le citi și reciti de mai multe ori, zâmbind de fiecare dată.
-„Hai că-mi plac!…dacă sunt chiar ale mele, sunt mândră de mine. Poate aceasta e o latură ascunsă a personalității mele. Mă bucur că a ieșit la suprafață!” …apoi ascunse carnețelul și ieși pe terasă.
-Bună ziua, Irina! Mulțumesc, ai fost drăguță să ai grijă de fete, te ajut cu ceva?
– Nu doamnă, nu e nevoie. V-am lăsat o limonadă și o gustare, poftă bună!
-Vino, te rog, și tu alături de noi, să depănăm amintiri! Doamne, nu-mi vine să cred cât s-au schimbat fetele. Domnișoare în toată firea! Mai ieri erau „boboace”…ei…tinerețe, tinerețe…cum mai putem noi ține pasul cu ele?
Sunt pline de energie și emană o așa bucurie în jurul lor, mai că le invidiez! Tu nu?
-Cum nu?…dar mă mulțumesc cu ce am, fiecare la rândul lui! Și ce, sunteți prea bătrână de ați devenit nostalgică după tinerețe? Arătați de parcă le-ați fi soră! Eii…ce naiba, în loc să mă plâng eu, n-am loc de alții! …și începură să râdă cu poftă .
După ce gustară câte ceva și băură din faimoasa limonadă a Irinei, Ioana îi dezvălui Mariei surpriza pe care i-o pregătise Elena. Fiindcă ea tot venise în București și cum vacanța judecătorească era foarte aproape, dorea să o invite pe „avocata Săndulescu” să petreacă o bucată de vreme în Maramureșul istoric.
Ioana, avu o tresărire. Cum se leagă lucrurile, zise în sinea sa!
-De ce nu? E un început bun pentru o vacanță! Mă bucur pentru tine. Când vreți să plecați? Ioana rămase un pic descumpănită.
-Mamă, chiar vrei să plec? Dacă o să ai nevoie de mine?
-Nevoie? Pentru ce? A…stai liniștită, o să fie totul bine! Și oricum, te țin la curent cu tot ce se întâmplă. Deci, când vreți să plecați?
– Să vorbim întâi cu tata, noi am vrea poimâine, după ce rezolvă Elena la Tribunal.
-Stați liniștite, se rezolvă. Sunt sigură că o să fie de acord. Nu aveți nevoie și de un cavaler? Drumul e lung!
-George? …ziseră fetele amândouă într-un glas. Nu ne-am gândit, dar n-ar fi o idee rea!
-Când am avut eu idei rele? Ar fi o oportunitate pentru el să viziteze locuri încărcate de istorie. Știi cât îi plac! Și aș fi și eu mai liniștită știindu-l prin preajma voastră. Vorbim când vine, trebuie să apară, și vedem ce zice. Nu cred că are alte planuri, ținând cont de faptul că și prietena lui e plecată o vreme din oraș. De copii, aproape am scăpat, gândi Maria. Rămâne de văzut cu Victor ce fac…dacă va dori să mă însoțească la primirea rezultatelor…
– Pe mine vă rog să mă scuzați, zise ea, fetelor, vă las să vorbiți …aveți atâtea să vă spuneți…mă duc …simt nevoia să mă întind puțin. O să ies mai târziu să pregătim cina…da?
– Da mamă, zise Ioana, vă ajutăm cu plăcere…odihnește-te…Sigur ești bine?
-Nu-ți face griji, ți-am spus…sunt bine!
Se duse în camera ei, se dezbrăcă de haine, își puse ceva lejer și se întinse pe curmezișul patului.
Dădu frâu liber gândurilor. Ca de fiecare dată, ele zburau acolo, în acea oază de liniște, în satul ei natal, locul din care nu se desprinsese niciodată, unde era bine ancorată în trecut, unde erau ai ei: mama, tata, bunica…Biata bunica…nu reușise nici acum să se împace cu ideea că bunicul a plecat la cele sfinte…fără ea…după o viață în care au fost un …tot…în toate. Chiar dacă Ioana și George se pensionaseră și erau tot timpul acasă, ea se văita de singurătate. Nimic din ceea ce era lumesc nu o mai interesa. Ședea în camera ei ore întregi și vorbea cu …bunicul, așa cum făcuse întotdeauna. Întreba și dădea răspunsuri… îl ruga cu lacrimi în ochi să o cheme la el…simțea că misiunea ei pe pământ se încheiase.  Știa că există un început și un sfârșit. Începutul fusese de mult, sfârșitul era aproape.
De fiecare dată când vorbeau la telefon și întreba de bunica părinții Mariei spuneau.
– E…bine, așteaptă să plece. Și tare o dureau aceste cuvinte. Căci era conștientă de faptul că mulți aveau să plece…în lumea cea fără de dor…fără de întristare…Bunica…domnul și doamna Petrescu…apoi…apoi …nu putu să gândească mai departe!…și adormi. Se trezi, nu peste mult timp, în chicote de bucurie. Venise George, iar fetele care mai de care, voiau să-i propună cât mai repede să le însoțească în vacanță, încât el săracul nu pricepea chiar nimic.
– Să știi că mama e de acord, zise Ioana…să nu zici nu, mergi cu noi!
-Unde?…întrebă el ?
-La mine, în Maramureș, zise Elena …să nu zici nu!
-Nu…dădu el să deschidă gura, iar fetele într-un glas:
– Am zis…fără nu…
– Nu…nu zic nu, dar…
– Fără dar…zise Ioana nu acceptăm nici o scuză…
– Dar…mama…poate are nevoie…
– N-am nevoie se auzi o voce din ușa dormitorului Mariei. Eu sunt bine…mă descurc…fetele au nevoie de…un bărbat la drum…Ce face familia Petrescu?
– Bine…în general, Doamna e cam slăbită….are nevoie de multă odihnă. Își transmite salutări și…sănătate!
– Să le dea Domnul și lor! Fetelor, ce pregătim pentru cină?
– Ce vrei tu, răspunse Ioana…orice e bun …când e gătit cu dragoste de…mamă, și merse la ea, o îmbrățișă și o sărută pe obraz.
– Un obraz e al meu, zise George și făcu același lucru. Elena se ridică de pe fotoliu și spuse:
– Eu sunt cea mai privilegiată. Am de sărutat doi obraji, și toată numai zâmbet se îndreptă spre Maria, care o primi cu brațele deschise și ochii în lacrimi.
– Imediat ajung și eu, sunt la rând la îmbrățișări!…se auzi o voce din ușa de la intrare. Era Victor. Îzbucniră cu toți în râs.
– Tată, tată, uite cine a venit, zise Ioana.Elena…și ne-a invitat câteva zile la ea…mama e de acord…tu ce zici?
– Pe toți?…zise Victor mirat!
– Nuuuu, pe mine și pe George!
– A…m-am liniștit!…și zic da. Dar mai rămâneți măcar două zile…mi-ar face plăcere să fiți prin preajmă, să-mi mai dați și mie din energia și tinerețea voastră.
– Asta era și ideea, Elena mai are treabă la Tribunal. Eu ultimul proces îl am mâine…și gata…vacanță scrie pe mine! Și iar râsete și voie bună, după care urmă pregătirea cinei.
După ce mâncară, se retraseră fiecare în camera lui. Victor nu apucase să o întrebe pe Maria decât dacă e bine. Acum, ceru mai multe lămuriri în legătură cu ceea ce făcuse azi la clinică.
– Nu-ți face griji, ți-am spus, totul e bine…rezultatu îl voi primi peste trei-patru zile. Hai să ne culcăm te rog, am nevoie de odihnă.
– Noapte bună…te iubesc, să nu te îndoieși de asta niciodată!
– Știu, noapte bună și ție. Și eu te iubesc. Iartă-mă, dar nu știu de ce simt nevoia să-ți spun: îmi pare rău că atunci, demult, te-am considerat un…demon. Ești un înger…Mi-ai demonstrat asta de multe ori…nu încape nici o îndoială, și se cuibări la pieptul lui.
Urmară trei zile de așteptare. Între timp copii plecaseră. Maria își ocupase timpul cu fel de fel de activități. În una din zile merse în vizită la soții Petrescu. Plecase de la ei un pic cam abătută. Avea dreptate George… Doamna era cam slăbită, cu toată medicamentația și îngrijirea de care avea parte. Se mai „strânsese” și la ea una, alta, vârsta…că și începutul ei era departe!
Zăbovise cam mult la ei. Când ajunse acasă, aproape se însera. Întră, anunță pe doamna Irina că nu ia cina și se duse direct în dormitor. Victor era în sufragerie, tocmai terminase de vorbit la telefon, dar nu-l văzu. O lăsă să intre, se duse în bucătărie, servi ceva fugar și se retrase. A doua zi, era ziua cea mare, cum s-ar spune. Maria trebuia să primească rezultatele finale ale analizelor. Știa că îi este greu, de aceea Victor încerca să se comporte firesc, nici măcar nu aduse vorba despre asta, cât timp stătură de vorbă înainte de culcare. Deși…în lăuntrul lui se ducea o luptă cumplită.

Flori Bungete