În decursul lunii iulie(4-22) a anului 1456 Iancu de Hunedoara apăra cu succes și reușea în mod admirabil să respingă asalturile otomane ce aveau ca scop cucerirea importantei cetăți a Belgradului care, din punct de vedere strategic, reprezenta pentru turci cheia ce urma să le faciliteze pătrunderea spre centrul Europei.
Apărarea Belgradului a reprezentat pentru Iancu de Hunedoara ultima mare acțiune militară în care a fost implicat, voievodul Transilvaniei găsindu-și sfârșitul din cauza unei epidemii de ciumă, probabil și din cauza rănilor suferite în timpul asediului, la data de 11 august 1456, în tabăra de la Zemun- de lângă Belgrad.
Iancu de Hunedoara a fost fără îndoială o figură reprezentativă în cadrul european politico-militar de la mijlocul veacului al XV-lea. Pe lângă calitățile incontestabile pe care le-a avut -remarcate și șlefuite încă din timpul regelui Ungariei Sigismund de Luxemburg, care va deveni spre apusul carierei politice și împărat al Imperiului romano-german-, ascensiunea lui Iancu se leagă, inevitabil, de influența pe care a dobândit-o de-a lungul timpului în cadrul regatului maghiar. Susținându-l pe regele Vladislav să dobândească tronul Ungariei în 1440, acesta, la rându-i, a avut grijă ca susținătorul său să obțină voievodatul Transilvaniei începând cu anul 1441, titlu pe care îl va deține până la moartea sa.
Ulterior, va fi ales guvernator al Ungariei din 1446 și mai târziu va exercita funcția de căpitan general al regatului.
Rolul jucat de Iancu de Hunedoara în stoparea marșului turcilor în interiorul civilizației europene este unul evident. Având în spate sprijinul regatului ungar care la rândul său era susținut de către papalitate ce știa foarte bine să coalizeze forțele creștine în lupta antiotomană, voievodul român își va impune dominația, inevitabil, și asupra Moldovei și Țării Românești, susținând de fiecare dată când a considerat necesar domnitori fideli care trebuiau să reprezinte aliați de nădejde în lupta contra turcilor.
Astfel, Iancu îl va înlătura de la conducerea Țării Românești în anul 1447 pe Vlad Dracul -tatăl lui Vlad Țepeș- în urma unei campanii militare întreprinse, înscăunându-l pe Vladislav al II-lea. Tot printr-o incursiune militară, în anul 1448, voievodul Transilvaniei în ajuta pe Petru al II-lea să obțină tronul Moldovei, acesta renunțând în semn de mulțumire la importanta cetatea dunăreană Chilia.
Vlad Țepeș, va urca pe tron, de asemenea, în anul 1456, tot cu ajutorul trupelor lui Iancu de Hunedoara.
Ștefan cel Mare, înainte de a dobândi tronul Moldovei(1457) cu ajutorul lui Vlad Țepeș se pare că a stat o perioadă cu acesta la curtea voievodului din Hunedoara.
Cu toate acestea, pe lângă consecvența demnă de apreciat cu care a luptat împotriva celui mai puternic imperiu din acea perioadă -cel otoman-, stopându-i pe turci în a-și lărgi posesiunile și influența, trebuie să fim onești și să spunem că voievodul român nu a reușit să obțină mari izbânzi contra imperiului vecin. Sigur, nu multe state se puteau mândri cu o asemenea reușită.
La începutul anul 1442 Iancu va fi învins de turcii care invadaseră Transilvania, urmând, e adevărat, să întoarcă rezultatul la finele aceluiași an în cadrul bătăliei de lângă râul Ialomița, unde îl va învinge pe beilerbeiul Rumeliei (partea europeană a Imperiului otoman), Șehabedin. După acest succes va pătrunde în Țara Românească și îl va instala domnitor pe Basarab al II-lea, un alt domnitor impus.
Va urma „campania cea lungă” (1443-1444), în timpul căreia au fost cucerite anumite zone și puncte strategice importante de la sud de Dunăre(cetatea Niș, din Serbia de azi, de exemplu), dar instalarea iernii, precum și rezistența accentuată a turcilor au făcut ca Iancu de Hunedoara să ordone retragerea. Va urma tratatul de pace din vara anului 1444 semnat pe o perioadă de 10 ani, dar care nu va fi respectat nici măcar o jumătate de an. Speculând dificultățile înregistrate de către sultanul Murad al II-lea(1421-1451) în conflictele avute în partea asiatică a imperiului, papa, prin vocea cardinalului Cesarini, alături de regele Ungariei Vladislav al III-lea și de Iancu de Hunedoara -căruia i s-au alăturat pe lângă contingentele ungare, trupe din Transilvania, Țara Românească și câteva efective croate și bosniace- a încălcat termenii păcii și i-a atacat pe otomani.
Surpriza a fost mare atunci când, la 10 noiembrie 1444, sultanul Murad al II-lea apărea pe câmpul de luptă de la Varna( nordul Bulgariei) cu o armată net superioară cruciaților. Victoria turcilor a fost categorică, regele Vladislav și cardinalul Cesarini au pierit în luptă, iar Iancu a reușit cu greu să se salveze, fiind făcut prizonier în Țara Românească de către Vlad Dracul, dar eliberat la scurt timp.
Ultima mare campania importantă la care a participat Iancu de Hunedoara înainte de 1456 a fost cea din 1448, de la Kossovopolje( „câmpia mierlei”), locul în care a intrat în legendă cneazul Lazăr al Serbiei în 1389, și unde sultanul Murad I a fost ucis. Fiind trădat de către despotul sârb Gheorghe Brancovic – cel care, de altfel, îl va face prizonier după luptă- , și neavând nici sprijinul marelui conducător albanez Skanderberg, Iancu de Hunedoara va suferi la finele lunii octombrie a anului 1448 o nouă înfrângere indiscutabilă în fața puterii turcești.
Prof. Alin Manole
