România a înregistrat în anul 1982 un surplus comercial de 1,5 miliarde de dolari prin reducerea cu 45% a importurilor de mărfuri provenite din Occident. Astfel, importurile de produse din R.F.G. au scăzut cu 40% faţă de nivelul înregistrat în 1981, în timp ce exporturile româneşti în R.F.G. au scăzut cu numai 9%. În acelaşi an, importurile provenite din Austria au scăzut cu 28% faţă de anul precedent.
Balanţa comercială externă a României a înregistrat în 1983 un nou excedent, evaluat la aproximativ 2,2 miliarde dolari. Surplusul respectiv a fost obţinut prin reducerea în continuare a importurilor de produse provenite din Occident şi o scădere mult mai redusă a exporturilor româneşti în statele capitaliste dezvoltate. De exemplu, în prima jumătate a acelui an, importurile româneşti de mărfuri care proveneau din Austria s-au micşorat cu 50% faţă de nivelul înregistrat în 1982.
Ca urmare a reducerii semnificative a deficitului comercial al României în anii 1981-1982, Nicolae Ceauşescu a propus în ianuarie 1983, atât reprezentanţilor „Clubului de la Paris”, cât şi creditorilor comerciali (circa 200 de bănci comerciale), modificarea graficului de eşalonare a datoriei externe a României, pentru restituirea accelerată şi în totalitate a acesteia. Datorită apariţiei unui excedent important în balanţa de plăţi externe a ţării în anii 1982-1983, Nicolae Ceauşescu a hotărât în luna februarie 1984 ca România să nu mai primească ultima tranşă de împrumut din cadrul acordului stand-by încheiat cu F.M.I. şi să achite în mod accelerat o parte din datoria externă a României.
Pentru a înţelege situaţia în care se afla economia românească în acel moment, este necesar să amintim principalele probleme înregistrate în anii ’70 – consemnate chiar de către autorităţile de la Bucureşti. De exemplu, Ştefan Bîrlea (adjunct al şefului Secţiei Cancelarie a C.C. al P.C.R.) a trimis la 11 aprilie 1974 Comitetului Executiv al C.C. al P.C.R. o „Notă privind raportul de activitate de control financiar-bancar pe anul 1973 al Curţii Superioare de Control”. În documentul respectiv au fost prezentate cauzele unor eşecuri înregistrate în 1973, astfel: „corelarea necorespunzătoare a normativelor financiare pe trimestre cu sarcinile de plan, imobilizări de stocuri supranormative prin nerealizarea producţiei planificate, depăşirea nivelului planificat al cheltuielilor la 1000 lei producţie marfă, precum şi conducerii necorespunzătoare a activităţii economice şi financiare a unor unităţi […] pregătirii necorespunzătoare a lucrărilor de investiţii, abaterilor de la disciplina financiară şi de plan, proasta gospodărire a şantierelor, lipsei de eficienţă în utilizarea unor fonduri, precum şi neajunsurilor în activitatea de control financiar”.
Practic, în anii ’70, întreprinderile româneşti au apelat constant la credite bancare pentru a-şi îndeplini planurile economice. Din păcate, eficienţa scăzută a acestora şi inexistenţa unor motivaţii credibile pentru ţăranii români – deveniţi, peste noapte, lucrători atei în uzinele construite cu ajutorul creditelor oferite atât de URSS, cât şi de statele occidentale – au condus, pe termen mediu, la deteriorarea nivelului de trai al populaţiei. Pe un asemenea fond, dezvoltarea cultului personalităţii şi concentrarea puterii politice, economice, legislative şi militare în jurul lui Nicolae şi al Elenei Ceauşescu au generat o schizofrenie generală, oamenii simpli fiind tentaţi să utilizeze permanent un standard dublu în discuţiile cu semenii lor. Pe de-o parte, în dialogurile cu persoane apropiate (membrii familiei, prieteni) erau exprimate în mod deschis problemele cu care se confruntau în viaţa de zi cu zi şi se comenta despre tensiunile pe care le generau autorităţile comuniste. Pe de altă parte, în adunările publice, precum şi în relaţiile oficiale se utiliza celebrul „limbaj de lemn”. Fiecare cetăţean român, indiferent de vârstă, sex şi origine socială, era nevoit să se implice într-un adevărat ritual, cel puţin prin frazele pe care erau nevoiţi să le rostească întru slava cuplului prezidenţial şi a doctrinei pe care o propovăduiau nomenclaturiştii Partidului Comunist Român. Rămâne, în continuare, un mister cum au ajuns comuniştii români din perioada interbelică să-şi însuşească un ritual, altul decât cel al Bisericii Ortodoxe din România, pentru ca, apoi, să impună cu obstinaţie, ca adevăr suprem, ateismului ştiinţific. Comunismul românesc a fost o religie îndreptată împotriva creştinismului neamului românesc? În cazul în care răspunsul este afirmativ, cine era liderul acestei religii, cine era cel care nega existenţa lui Dumnezeu şi a lui Isus Hristos? Dintr-o dată, propagandiştii P.M.R./P.C.R. au transformat un biet muritor într-un Demiurg Roşu al unei ţări. Acesta a fost sanctificat încă din timpul vieţii sale de către membrii sectei din care făcea parte.
VA URMA
Dr. PETRE OPRIS
