Într-o poieniță înfrigurată unde aerul mirosea a iarbă uscată, era liniște și pace. Marea cascada din apropiere era secată, iar animalele erau însetate. Pământului îi era sete căci nu mai plouase de zece luni. Pietrele erau negre pentru că soarele le-a uscat cu puterea lui. Gâzele, suricatele și veverițele nu aveau mâncare pentru puii lor. Vântul purta pe aripile lui frunzele arămii ale copacilor, iar florile erau triste, veștejite. Pădurii îi era dor să simtă picăturile reci de ploaie și să audă cum norii se descarcă.
-Iată, ce s-a întamplat! a zis veverița Nica. Iepurașul gri, Țopăilă, a plecat în lume cu găletușa să adune picături de ploaie pe care să le aducă în poienița Bucuriei.
-Plec în căutarea lui, a zis ariciul Merișor. Îmi este dor de el. Țopăilă este cel mai amunzant animăluț din poieniță.
Merișor a plecat, însă nu l-a găsit pe Țopăilă, întorcându-se acasă fără de veste.
Un lucru era clar, animalele pădurii aveau nevoie de apă. Castorii stăteau la marginea lacului secat gândindu-se, în continuare, la o soluție. Astfel, unul dintre ei a spus:
-Cum ar fi să strângem toate animalele pădurii și să construim o scară înaltă până la nori, să urcăm pe ei și să îi scuturăm astfel încât ploaia să apară?
-Dragule, ascultă! a zis mama castor. Nu poți ajunge la nori cu o scară. Mai bine adunăm toate animalele poieniței și dansăm un dans al ploii. Îl vom numi Dorul Ploii.
-Dar cum se dansează? a spus puiul.
-Adună toate animalele pădurii și vei vedea! a zis mama cu glasul blând.
Castorul Pan s-a dus în mijlocul poieniței și a strigat:
-Haideți toți la iaz!
În acea zi animalele poieniței s-au strâns la iaz unde au dansat Dorul Ploii. În timpul dansului a apărut iepurașul Țopăilă. Ajuns în mijlocul lor, iepurașul le-a spus:
-Mă bucur să vă revăd! Vreau să vă spun că am aflat motivul pentru care ploaia nu a mai sosit. În ultima vreme, noi, animalele poieniței, nu ne-am mai înțeles, am preferat să nu ne mai vorbim și să nu ne mai jucăm împreună, ne-am schimbat.
Animalele și-au dat seama că nu s-au mai sprijinit la bine și la greu, că prietenia lor nu mai era ca pe vremuri. Înaintea celor 10 luni apa curgea lin în cascadă, boabele de grâu erau uscate, florile din poieniță stăteau grațioase, cu petalele întinse în aerul proaspăt. Animalele erau fericite la malul iazului și priveau apa cristalină. Înaintea celor zece luni animalele se înțelegeau foarte bine, se jucau împreună, nu se certau. Brazii aveau acele spinoase, tufișurile erau bogate în verdeață, pietrele erau albe, apa era turcoaz, norii erau pufoși, soarele era arzător, iar viața în poieniță era fercită.
După ce au realizat motivul tristeții lor, ploaia nu a întârziat să apară, iar picăturile au readus fericirea pădurii. Pământul a respirat, florile și-au înălțat petalele către cer, iar animalele au redevenit prietene.
De fapt, prietenia este iubire, bucurie, sprijin și bunătate.

Maria Anastasia CUCU