Motivele acestor poezii, sunt luate din noianul adâncilor dureri, trăite de neamul nostru în anii suferinței, sau din vălmășagul atâtor fapte eroice, văzute de mine, auzite la alții și uneori citite în ziare sau în comunicatul nostru oficial. Și un popor, al cărui avânt sufletesc și sublimă iubire de țară, se ridică cu mult deasupra dorului de țară, ce – cu toate amărăciunile ei – ni-i totuși atât de scumpă;  un popor pe care în preajma morții , în foc și-n suferințe, îi uită pe ai lui ce așteaptă acasă-n lăcrămi și moare până la unul, din dragoste de neam, pe brazda plătită cu sânge, de moși și de strămoși; să-nvețe tot vrăjmașul, să-nvețe și copiii din vremuri viitoare, că o astfel de sămânță omenească, nu piere niciodată, căci are un Dumnezeu, ce-i poartă veșnic grija.

Maior Virgil Cârstescu

Celor morți – eroilor de la Turtucaia

La margini de șanțuri stropite de sânge,

Se scormone-ntr-una pământul

Așa a vrut soarta, aci să rămâneți

S-aveți pe vecie mormântul.

Ai voștri vă lasă în ghiară vrăjmașe,

Durerea în suflet se strânge,

Nu-i timpul să stai să veghezi la morminte,

Căci grija și truda te frânge.

Voi n-aveți o cruce, cum au toți creștinii

Să cate-mprejuru-i cu teamă,

Și nici nu aveți o coroană de flore,

Stropită cu lăcrămi de mamă.

Vor trage cu plugul pe gropile voastre,

Nici urmă nu are să fie,

Că-s oasele sfinte-a eroilor noștri,

De unde-ați vrea voi să se știe?

Acolo, nu-i chip ca să dormi, să nu urle,

Lung tunet de arme și ropot,

Și ziua, prin sate – la timp de vecernii

Voi n-auziți dangăt de clopot.

Voi n-aveți acolo biseric`aproape,

Nici popă să zică din carte,

Eroilor sfinți ce-nfruntarăți furtuna,

Potop de dureri și de moarte.

Zefirul n`aleargă molatic prin frunze

Și nu cântă-n floarea de teiu,

Iar soarele n-aruncă tort de lumină,

Și nu varsă`n aer scântei.

La voi e`ntuneric și-afară și`n groapă,

Nici luna nu vrea să se-ndure

Să vină o clipă în miezul de noapte…

Ci fuge departe`n pădure.

Și mamele …nu vin la voi cu durere,

Și flori pe morminte să puie,

Și nici nu v`afumă din vreme în vreme

Lăcașul cu fum de tămâie.

Din lacrămi ce varsă șiroaie, șiroaie

Pe groapă ne cresc viorele,

Căci plânsul de mamă se`ndreaptă`n pustie…

Ți-e jale și milă de ele.

Dar nu sunteți morți, căci o lume vă știe,

Copiii citi-vor în carte,

Ce mult îndurarăți, și-or ști să cinstească,

Pe sfinții eroi de departe.

Și-atunci…când curând vom porni ca năvala,

Și goarne-or începe să sune,

Să iasă din groapă doar umbrele voastre,

Și gândul vrăjmaș să-l răzbune.

În marmură neagră, pe cruci și-n biserici,

Stătea-veți deapururi cu noi,

Vlăstarele voastre vor spune cu cinste,

Că-s vrednici copii de eroi.

Vă fie țărâna ușoară ca fumul,

Și somnul în pace pe veci,

Flăcăi ce dormiți din iubire de țară,

Aiurea, prin gropile reci.

Veniți – Eroilor de la Jiu

Orfani sunt copiii ce-acasă v-așteaptă,

Cu dorul de voi nesfârșit,

Și`ntreabă într-una: „ia spune măicuță

Dar tata…de ce n-a venit?

În brațele lui când ne-a strâns la plecare,

Tăticul sărmanul ne-a zis,

Că vine la toamnă …și-atât e deatuncia…

Și-o slovă măcar nu ne-a scris”.

Voi n-aveți nici milă de-ai voștri de-acasă,

De-acei ce odat`i-ați iubit?

Vă ține supt pază, legați în cătușe,

Vrăjmașul de groază smintit?

Ieșiți din mormintele voastre degrabă,

Spre casă`ndreptați-vă dorul,

Armați-vă brațul și faceți – de spaimă –

Prin dușman să treacă fiorul.

Sărutul de moarte ce-ați dat la plecare,

Iubitei pe sânul cu salbă,

E-încă fierbinte și sus la icoană,

Atârnă buchetul de nalbă;

L-ați dat să-l păstreze, dar foile moarte

Uscate, încet se destramă,

V-șteaptă zadarnic, mereu vă așteaptă,

Și lacrămi se scurg în năframă.

V-așteaptă la horă lăuta bătrână,

Țiganul ar vrea să mai cânte,

Alături, la crâșmă, în tropot și-n chiot,

Pământu`n bătăi să se svânte.

În deal la răscruce v`așteaptă fântâna,

Și-atâta din cumpănă plânge…

E tristă făptura…și-amurgu-i tristețe…

Și cerul e roș ca de sânge.

De ce nu simțiți cât de rău este-afară,

Că frigu-a`nceput să pătrunză?

Că gerul vă`nghiață, că toamna-i pe ducă,

Că nu mai e tremur de frunză,

Că vântul gonește pe drumuri sălbatic,

S`aducă nămeți de zăpadă…

Veniți, căci vă umple căsuța pustie,

Și moare norocu`n ogradă.

Sursa:

-Virgil Cârstescu, Din vremuri grele. Poezii eroice, cu o prefață de Nicolae Iorga, Ediția I, Cluj-Napoca, 1919.

Prof.dr. Cornel Mărculescu