Cum poți să crezi, române, frate,
cum poți să crezi ce alții spun,
Despe-acela ce de-o țară,
A fost ales ca cel mai bun?

Noi am crescut cu Eminescu,
cuvintele i le-am sorbit,
prin codrii lui ades pășit-am
Și-n lacul lui, ne-am oglindit.

Când am umblat, rătăcitori,
prin nopțile tăcute,
Ne-a purtat pașii pe cărări,
Numai de el știute.

Când am trecut pe lângă-un tei,
la el ne-am dus cu gându,
Iar plopii lui i-am numărat
și zeci de ani de-a rându.

Seara pe deal, dacă ne-a prins,
am scurtat cu ochii zarea
Și-am văzut cum coborau
turmele, împânzind valea.

De-am pășit pe ulicioară
și-am privit cerul cu stele,
Am zâmbit când am zărit
luceafărul printre ele.

Când ne-au sărutat pe frunte,
părinții, de „Noapte Bună”,
Am văzut, cum pe la cuiburi,
păsărele se adună.

Printre trestia din baltă
când vreo gâscă lin trecea,
Lebăda lui Eminescu,
ca fiind ni se părea.

Și-ar mai multe de spus,
dar vă las să cugetați:
Dacă „îngropați” Cultura,
nu veți fi în veci iertați!

Nu, nu e melancolie,
nu sunt mofturi de poeți…
Este purul adevăr:
Eminescu suntem toți!

Flori Bungete