Dintre cei 376 de manifestanţi/revoluţionari (morţi şi răniţi prin împuşcare), 169 au fost împuşcaţi în părţile superioare ale corpului.
Prin urmare nu s-a tras numai la picioare.
48 de manifestanţi/revoluţionari au fost împuşcaţi la Catedrală, 47 în Calea Girocului, 37 în Piaţa Operei, 34 la podul Decebal, 31 pe Calea Lipovei, 21 în Piaţa Libertăţii, 20 la Comitetul Judeţean de Partid, 14 în Piaţa Traian, 10 în Calea Aradului, restul în alte zone ale oraşului.
Prin urmare, majoritatea au fost ucişi în zona unor obiective civile şi nu în împrejurări care să impună deschiderea focului, ca în situaţia în care ar fi fost atacate obiectivele militare.
Printre cei ucişi sau răniţi prin împuşcare nu s-a aflat niciunul dintre provocatorii violenţi (străini sau români), înarmaţi cu răngi şi sticle incendiare, care au vandalizat Timişoara în zilele de 16 şi 17 decembrie, încercând chiar să pătrundă în incinta unor unităţi militare. Nici cel puţin arestaţi.
Au fost ucişi în schimb oameni nevinovaţi, care scandau ,,Jos dictatura!”, ,,Jos Ceauşescu!”, ,,Vrem liberate!” etc. sau au cântat ,,Deşteaptă-te române!”. Provocatorii, care au atacat instituţiile statului s-au făcut nevăzuţi, profitând de lipsa de reacţie a structurilor de ordine şi de forţă ale României sau de complicitatea acestora.
Dacă militarii de rând nu aveau de unde să ştie ce se întâmplase în Timişoara în ziua de 16 decembrie 1989 (confruntări violente, bătăi şi arestări), conducerea armatei trebuia să ştie şi să ia atutudine faţă de decizia lui Nicolae Ceauşescu de a scoate trupele în stradă pentru a face, la început, o ,,demonstraţie de forţă”, apoi ,,să tragă”.
Chiar şi defilarea din centrul Timişoarei, cu subunităţile militare (constituite în detaşamente), cu drapel de luptă şi armament (pistoale-mitralieă, dar fără muniţie), intonând cântece patriotice şi de veselie (printre care şi ,,Suflecată până-n brâu”), nu-şi avea rostul.
Dacă drapelul unităţii stătea la locul lui în acele momente tensionate, cu siguranţă nu era atacat, căci era adevăr şi în replicile timişorenilor: ,,Vă arde de cântat? Voi nu ştiţi ce se întâmplă?”.
În condiţiile în care procurorul general adjunct, Gheorghe Diaconescu, informase deja pe procurorul general al României că la Timişoara ,,este altceva… este o chestiune de altă natură… este politic”, în condiţiile în care la graniţă nu se produsese nicio agresiune externă, de ce a fost pusă armata în stare de luptă parţială prin transmiterea indicativului ,,Radu cel Frumos”? De ce au fost scoşi în centrul Timişoarei peste 1 500 de militari înarmaţi, zeci de TAB-uri şi tancuri, unele cu proiectile de război?
Categoric nu pentru a lupta împotriva inamicului extern, aşa cum le era menirea, ci pentru a face ca lucrurile ,,să reintre în normal”, aşa cum i-a precizat Nicolae Ceauşescu lui Ion Coman, adică pentru a asigura continuitatea regimului, deoarece ,,Socialismul nu se construieşte cu dezinformare, cu închinăciune, ci cu luptă. Cu luptă trebuie să construim… Totul să se apere cu arma în mână… Oricine, şi străinii, dar şi în ţară, care sunt prinşi că desfăşoară activitate antisocialistă trebuie loviţi fără cruţare, fără nicun fel de justificare”.
Consider, de asemenea, că nu trebuie să minimalizăm consecinţele represiunii (sau, mai rău, să le punem la îndoială), să invocăm ricoşeurile gloanţelor, să ne consolăm cu faptul că nu s-a tras în plin/în masă, ci izolat, doar pentru intimidare, să considerăm că deschiderea focului s-a făcut numai după epuizarea tuturor formelor de dialog cu manifestanţii, sau să facem experienţe în poligon (cum s-a şi făcut) pentru a arăta câte manechine/ţinte de carton putea străpunge un glonţ (sau o rafală).
În loc de gloanţe trebuia dialogat, în mod serios, cu manifestanţii/revoluţionarii (nu cum a făcut-o Nicolae Dăscălescu la sediul Comitetului Judeţean de Partid).

Prof. Univ. Dr. Col.(r) Alesandru Duțu