O rază jucăușă, de soare generos, pătrundea printre faldurile draperiei de catifea. Mișcarea ușoară a acestora, întreținută de briza mării, ce se strecura prin geamul întredeschis, făcea ca raza să valseze pe fața angelică a Aurorei, determinând-o să deschidă, încet, ochii. O nouă zi se arăta în toată-a ei splendoare. Coborî pleoapele, deranjată de lumina puternică, pentru câteva secunde. Le ridică, însă din nou, mutându-și privirea pe chipul blajin al celui de lângă ea. Îl privi lung, printre genele alungite, știind că nu o vede, timp de câteva minute, veghindu-i somnul lin. După expresia feței și după tremurul buzelor , arcuite într-un zâmbet abia perceptibil, Aurora își dădu seama că bărbatul era pierdut pe tărâmul viselor. Erau de ceva timp împreună, însă fiecare trezire, alături de omul iubit, era unică. Zâmbi și ea larg, a mulțumire de sine și ascultă…
Valurile înspumate ale mării se izbeau de dig, spărgându-se zgomotos, iar strigătele ascuțite ale pescărușilor spărgeau văzduhul în țăndări. Își aminti că era duminică, nu avea de ce să se grăbească să părăsească patul. Se întoarse și se cuibări la pieptul cald al iubitului său, așezându-se comod între pliurile așternutului de mătase și adormi din nou. Îi simțea răsuflarea în ceafă, ca pe o boare binefăcătoare. Era așa de dulce somnul la început de zi încât, Aurora, se cufundă alături de el, în marea viselor de smarald. Parcă vedea, aievea, lumina din cameră cum împresoară patul ca și o vâlvătaie. Simțea cum limbi de foc se jucau prin părul ei, răspândind în jur o căldură copleșitoare. Era ca și cum s-ar fi aflat, în miezul zilei, într-o lună călduroasă de vară, doborâtă de arșița nemiloasă a soarelui, pe o barcă în derivă, purtată spre mal de mișcarea senzuală a undelor mării, stârnite de dansul amețitor al sirenelor din adâncuri. Printre genele dese, neputincioasă, privea la soare. Fața o ardea. Făcu o sforțare uriașă și deschise ochii. Nu era în largul mării și nu soarele o pârjolea, ci flacăra iubirii, țâșnind din ochii albaștrii ca cerul și adânci ca abisul, ai celui mai iubit om de pe pământ, căci dragostea ei pentru Doru, era nețărmurită ca și marea cea fără de căpătâi. Era o iubire fără început. Nici unul dintre ei nu-și amintea când s-au îndrăgostit, însă fiecare în parte spera, ca această poveste de dragoste, născută din spuma dantelată a valurilor, să nu aibă sfârșit. Crescuseră împreună, locuind foarte aproape, pe aceeași stradă de la malul mării. Marea i-a ajutat să crească, udându-le trupurile în fiecare zi, de primăvara până toamna târziu. Apa a fost liantul care i-a unit. Corpul lui, firav în copilărie, an după an, devenea tot mai atletic și mai vânjos, ca și al misteriosului Pontos, zeul Mării Negre. Aurora, l-a privit adeseori ieșind din mare și așezândui-se la picioare, încoronat de alge. ,,Monumentul Fortuna și Pontos”, gândea ea, mulțumindu-i mării pentru acele clipe. Tot marea a fost martora primului sărut, a primei declarații de iubire…a primei nopți de dragoste sub bolta cerului înstelat și privirea dojenitoare a Lunii.
Acum, flacăra iubirii din ochii lui Doru, o smulsese din lumea viselor, de pe tărâmul unde toate dorințele se împlinesc, contemlpând-o ca și cum ar fi văzut-o pentru prima dată. După cum o privea, știa ce v-a urma, dar nu se împotrivi în nici un fel. Șimțea în adâncul ființei ei un clocot, o neliniște, ca și zbuciumul mării, care trebuia eliberată și cum altfel se putea, decât lăsându-se în voia… dorinței?! Așadar, Aurora, se lăsă cuprinsă , ridicată și purtată de brațele vânjoase ale iubitului, până pe plaja din spatele casei. Aveau acolo, ferit de privirile indiscrete ale vecinilor, ce-i drept nu prea apropiați, cuibușorul lor de nebunii. Marea, soarele, luna, răsăritul ori asfințitul, cerul înstelat sau ploaia priviseră, de multe ori, cum trupurile lor se dezlănțuiau într-o …dragoste nebună. Ei însăși erau doi nebuni frumoși, copii crescuți de mare, hrăniți de o iubire fără de-nceput, pe care și-o doreau, asemenea mării nețărmurite, fără sfârșit!
Flori Bungete
