De când am deschis ochii în lume am fost înconjurată de oameni care aveau de oferit…dragoste. Poate aveam acel „ceva” al meu, poate îmi rămăsese mirul pe frunte sau făcusem ceva în scăldătoare, dar toată copilăria m-am simțit o norocoasă și o răsfățată. Și cum să te șimți altfel când, în afară de tatăl și mama din curte, peste gard, în spatele odăiței, aveai pe mama Lucica și pe tata Isandu? Și, pe deasupra, pe Gigel. ,,Isandu” era ceea ce înțelesesem eu din „Lisandru” derivat la rându-i din Alexandru, numele soțului vecinii noastre de peste gard, mai mică decât bunica mea, de peste celălalt gard, cu numai doi ani. „Fetiseră” împreună, adică până să se mărite fuseseră vecine, le despărțea doar un crac de uliță. Acum întâmplarea făcuse să le despartă doar o casă, care fusese de fapt tot a bunicii, primită de la Bitina, prima ei soacră. Bărbatul ei, Stan, tatăl mamei mele, a fost dat dispărut pe front și aceasta se recăsătorise cu Gogu al lui Guțoiu. Ea cu o fată, el cu două, au pus-o de casă nouă…în spatele casei ei. De casă nouă pusese și mama Lucica cu tata Isandu. Ținuse întâi pe Ion al lui Caciamac, care pe-atunci ținea pe alta. Ea rămăsese însă cu Gigel, o mândrețe de băiat! Avusese și cu Lisandru unu, dar se prăpădise la câțiva anișori. Apoi s-a prăpădit și el, când eu aveam câțiva ani.

Țin minte ca acum… Era într-o seară. Se stânsesră vecinii la taină, ca mai mereu, în curbă. Bărbați, femei, copii…Tata Isandu lucra cu tatăl meu și cu alți vecini la CFR. Trebuia să plece dis de dimineața, la cursă, așa că s-au retras, fiecare cu nevestele și cu plozii lor, spre case. În poartă la noi, s-a oprit, m-a luat de subsuori, m-a ridicat de câteva ori în sus, deasupra capului, m-a pupat, m-a lăsat jos și a plecat… Nu cu cursa, cu salvarea, în creierii nopții. A făcut un AVC care i-a fost fatal. Auzeam zicându-se:

„-I-a pleznit vâna la cap!” L-a iubit mult pe Gigel (Gigi, cum îi spunea mama Lucica). Cât pentru doi copii a fost dragostea lui pentru el. Aveau o casă mare, de roșu, colț cu odăița noastră. Îi cumpărase un acordeon la care Gigel cânta în timpul liber (mai târziu și-a dezvoltat o pasiune pentru chitară). Nu-mi aduc aminte, dar îmi spunea mama că mă duceam la gard, mă ghemuiam și ascultam. Mama învățase să asculte bătătura. Dacă era liniște deplină o îngrijora. Așa că lăsa tot și pleca să mă caute. Mă găsea lipită de gard cu degetul pregătit să îi spun înainte de a scoate o vorbă:

„- Sssst! Cântă Gogel!” Aveam o predilecție la a stâlci nume. În primii ani mamei Lucica i-am spus „Ucita”. O auzeam zicînd către bunica ori către altcineva:

„-Fă, asta așa o să-mi zică!” Și nu i-am zis! La un moment dat a devenit „mama Lucica” și așa a rămas. Când a venit timpul să plece „nea Gigel” cum aveam să-i zic și lui, la școală mai departe mă lua să dorm nopțile cu ea, să nu fie singură. Petreceam și zile întregi pe la ea ori mergeam împreună prin sat pe la neamuri. Așa am cunoscut bine pe tanti Nicuța și pe tanti Verona, surorile ei, pe nea Mitică și pe Nea Livică, frații ei, pe nea Păneacă și pe nea Gheorghiță, cumnații ei, pe tanti Ioana și tanti Gherghina (Cicioi), cumnatele ei, pe pe nea Mișu și pe țața Marioara, părinții ei, pe nea Nicu, pe tanti Leana, pe nea Goguță, pe tanti Vica, neamurile din partea lui tata Isandu (cel cu nume neschimbat). Devenisem umbra ei. Am fost împreună (a plătit pe cineva din sat care avea mașină mică) la Cuza Vodă, să cumpere teracotă pentru sobe. Ne-a dus omul până acolo, ne-a lăsat și s-a întors. Am stat un timp bun până a venit căruțașul care ducea cele trebuitoare oamenilor acasă. Ea a cumpărat două sobe: una cu plită pentru camera ei, cea din spate, și una oarbă pentru camera lui Gigi, cea din mijloc. Am venit pe câmp, prin Podul Rizii că era drumul mai bun, să nu se zdruncine căruța să se spargă, Doamne ferește, vreo placă. Pentru cea de la nea Gigel cumpărase și medalion, o placă preț de două, cu alt model, pe care a ținut-o în poală, să fie sigură că nu suferă vreo stricăciune. Am trăit o viață lângă ei, viața lor, că toți sunt duși de pe-aici. O viață frumoasă, plină de dragoste și răsfăț. Datorită lui nea Gigel sunt, în mare parte omul de astăzi. M-a îndemnat să citesc. De la clasa a cincea până la a opta am citit toate cărțile care puteau forma, într-un fel sau altul, caracterul unui om, puterea lui de a înțelege și cultura generală. Tot ce îmi trebuia pentru școală se găsea în biblioteca lui. Apoi am trecut la un alt nivel. Devoram tot ce îmi punea în mână și zicea:

„-Citește și asta!” Am citit până și din Comedia Umană…și câte altele din Literatura Universală! Eram mândră de mine și vorbeam despre Muschetari, despre Rebecca, Marguerite, Jane Eyre, Catheine, Esmeralda, Quasimodo, Cavalerul de Lagardere sau alte personaje ca despre ceva real. Mai târziu, când am descoperit ecranizările acestor cărți, costumele, gesturile și replicile actorilor îmi erau deja familiare. Și asta datorită celui care, a avut grijă să mă pregătească pentru viitor. Și cum altfel, decât îndemnându-mă să citesc, la vârsta aceea, și cărți ca „ Amintiri despre viitor” sau „ Deocamdată enigme” ori „Legendele Olimpului”? Începuse să îmi placă să plouă, să stau în casă să citesc, să nu fiu nevoită să las cartea să plec la joacă, căci nici la aceasta nu puteam renunța., oricât de mult mi-aș fi dorit să fiu un „om citit” ca și el, dar mă consolam cu gândul că ziua are și noapte! Dedicam, de multe ori, din timpul pregătirii pentru școală cititului. Poate am făcut bine… poate nu, cine știe? Un lucru însă știu sigur: pentru faptul că pot răspunde cu fruntea sus oricând, oricui și oriunde „-Da, am citit mult!”, se datorează lui nea Gigel, vecinul de peste gard! I-am cerut de multe ori un sfat și am primit…trei. Și bune toate, căci era un om priceput și cu suflet sensibil. I-a plăcut desenul, muzica, lectura…fără nicio legătură cu meseria lui. I-au prins bine și lui, și altora! Nu a fost perfect, pentru că perfecțiunea nu există! Și chiar dacă ar fi existat, ar fi ignorat-o, cu siguranță. Și el, și mama Lucica. Au avut necazuri, bucurii, greutăți, decepții, momente de vârf, decăderi, dar au căzut mereu în picioare. Numai moartea i-a îngenunchiat. Pe unii prea devreme însă. Cel mai târziu a plecat mama Lucica,la nouăzeci și patru de ani de viață, cea care zicea către mama mea:

„-Fă, Nucuță (așa o alintase de mică și așa i-a zis tot timpul), când îmi zice asta „mamă Lucico” mă seacă la inimă! Zice-așa, cu toată gura” Și avea dreptate. Am fost bucuroasă de fiecare dată să îi ofer ajutor când a avut nevoie, în ultimii ani de viață. Cum alfel aș fi putut să fac? Doar era mama mea de peste gard!

Flori Bungete