Și anii au trecut. De „tati,” se vorbea din ce în ce mai rar, spre deloc. Cu fiecare zi ce trecea, Maria creștea văzând cu ochii. A terminat școala din sat și a ajuns „domnișoară de liceu”! Liceul Teoretic, bineînțeles, la care a intrat cu ușurință, datorită rezultatelor foarte bune la învățătură. Rezultatele bune au continuat și pe parcursul anilor de liceu, dar pe lângă acestea, Maria a mai avut și alte satisfacții. A fost, de nenumărate ori aplaudată ca o adevărată actriță, la toate scenetele de teatru, (în care era distribuită întotdeauna în rolul principal) cu diferite ocazii. Încă de atunci putea interpreta rolurile cu ușurință, ca și cum ar fi fost ceva firesc, nu trebuia să repete sau să se străduiască prea mult. Se simțea răsfățată și iubită, ca în sânul familiei! Și era. Era doar „vedeta liceului”! Liceu pe care l-a terminat cu zece la bacalaureat. A fost pentru ea o bucurie fără seamăn. Simțea că s-a ridicat la înălțimea tuturor așteptărilor pe care ceilalți le doreau de la ea. A ales firește să dea la teatru. După ce a dat examenul pe care l-a trecut cu brio, Maria a avut un moment de ,,respiro”! A fost ultima ei vacanță în sat . Vacanță de care s-a bucurat din plin. A făcut în acea vară în așa fel să stea mai mult timp cu foștii calegi și prieteni de joacă. Parcă avea o presimțire că se vor vedea din ce în ce mai rar. Și a avut dreptate! Curând, a venit toamna și a trebuit să plece la facultate. Asta implica, nici nu se putea altfel, plecarea Mariei la București. Simți că se rupe de familie, de sat, de prieteni, de poienițele cu flori, de cântecul păsărilor, de verdeața codrului, de vecini, de bunici, de mama pe care o iubea din tot sufletul, de tot ce pentru ea însemna „acasă”.

,,Acasă”, ar fi putut foarte bine fi și în București, unde se aflau bunicii și tatăl său. Dar ….oare avea să-i întâlnească vreodată? Nu întrebase niciodată pe nimeni despre el în mod direct. Însă, din întâmplare, mai demult, auzise o discuție între mama sa și bunica și află, fără să vrea, că s-a recăsătorit, are o altă familie, fapt care a întristat-o tare mult, dar nu a lăsat niciodată să se vadă. Un singur lucru nu înțelegea Maria: de ce Ioana, mama ei, nu s-a recăsătorit niciodată. Era încă, foarte frumoasă, fusese firește curtată de mulți bărbați, primise numeroase cereri de căsătorie, dar refuzase de fiecare dată. Cel mai mult insistase, culmea, doctorul care venise în sat după plecarea lui George. Poate pentru Maria ar fi fost mai dureros dacă mama ei se căsătorea cu acesta, deoarece i-ar fi adus în permanență aminte de trecut, dar cu siguranță nu s-ar fi împotrivit. I-ar fi plăcut firește, ca mama sa să aibă pe cineva alături. Așa credea ea, în mintea ei de copil, că trebuie să arate o familie: mamă, tată, copii și bunici. Neapărat bunici. Și bunicii suferiseră cel mai mult, când Maria a plecat. Au simțit că o pierd pentru totdeauna. Bucureștiul era departe, era orașul care fascina, de unde cei plecați din sat nu se mai întorseseră niciodată.

Dar….asta a fost voia Domnului! Și bunica se ruga la El s-o aibă în pază pe Maria, să-i călăuzească pașii prin necunoscut, să nu cadă în „patimile orașului” să o ajute să-și îndeplinească visul. Bunica știa cel mai bine ce își dorește și era sigură în sinea ei că va reuși! Cu toate că Maria ar fi putut foarte ușor, datorită mediei de intrare, să ocupe un loc în căminul studențesc, familia nu a dorit acest lucru. Vroiau ca fata să trăiască în continuare într-un mediu familial, să nu simtă brusc acea „ruptură”. Și aceasta s-a rezolvat relativ ușor, prin implicarea unei cunoștințe a bunicului din tinerețe, cu care mai păstra încă legătura. Om cu influență și multe cunoștințe la rândul său, acesta a reușit să găsească din timp o gazdă unde Maria să se simtă încă de la început, ca acasă! Și așa a fost. Imediat ce au făcut cunoștință, aceasta a avut impresia că s-a mutat la București, cu tot cu bunici! Cei drept, cam tineri Dar undeva acolo, între și-ntre. Mai aveau câțiva ani buni până la pensie. Toată viața lor, se preocupaseră de sănătatea copiilor, lucrau într-un mare spital de copii, care încet, încet devenise a doua lor casă. Ședeau de multe ori, peste orele de program, să supravegheze îndeaproape câte un caz grav, căci nu aveau liniște până când nu știau copilul în afara oricărui pericol. Și asta, pentru că acasă nu-i aștepta nimeni. Nu aveau copii. La început acest aspect nu i-a preocupat, punând pe primul plan cariera, locuința, mașina. Când însă și-au dorit cu ardoare un copil, au avut o mare dezamăgire. Din motive de sănătate ale doamnei doctor, cu toate încercările, acest lucru nu s-a putut materializa. Și firește, au suferit tare mult. Dar …așa vrut Dumnezeu! Și tot Dumnezeu, le-a scos-o pe Maria în cale. Nu au avut nicio clipă de ezitare când au primit propunerea de a o lua lua în gazdă. Era momentul cel mai potrivit. Tocmai ce începuseră să-și facă griji pentru perioada următoare a vieții lor. Și…mai ales că aveau ceva în comun: teatrul. Erau mari iubitori de tot ce însemna cultură, dar teatrul îi atrăgea în mod deosebit. Nu scăpaseră nici o stagiune.Și ca un dar ceresc, avea să vină să locuiască în casa lor, o viitoare actriță! Cum le potrivise viața! Viața, care pentru tânăra studentă abia începea cu adevărat! S-a integrat foarte ușor în lumea nouă! Poate și datorită faptului că a simțit încă de la început, apropierea de cei doi soți.

Dar o temere tot avea: întâlnirea cu colegii. Însă totul s-a desfășurat firesc. I-a acceptat și a fost acceptată în mod tacit, de parcă s-ar fi știut din totdeauna. Erau, cum era de așteptat,veniți din toată țara. Din regiuni diferite, din medii diferite, cu principii diferite, cu dialecte diferite, chiar și naționalități diferite, dar cu aceeași dorință arzătoare: aceea de a deveni ACTORI. Era visul fiecăruia în parte și al tuturor la un loc. Ceea ce a marcat-o însă pe Maria, a fost întâlnirea cu marii actori, profesorii care urmau să-i călăuzească pașii în lumea actoriei. Ea îi cunoștea pe toți. Pe ea, niciunul. I se părea ireal faptul că se afla la câțiva pași de ei, că dacă ar întinde mâna i-ar putea atinge, că-i aude vorbind și altceva în afară de replicile din piesele pe care le văzuse de atâtea ori. Dacă ar ști ei de câte ori ea, copilă fiind atingea ecranul televizorului cu mâna pentru a-i simți mai aproape, le sorbea fiecare replică, și de câte ori se transpunea în fiecare în parte, dând spectacole improvizate în fața tovarășilor de joacă! Dar din păcate, ei nu vor afla niciodată! Asta se știa numai în satul ei, acolo unde-și lăsase cei mai frumoși ani și cele mai dragi amintiri. Și bunicii, și codru, și câmpia cu floricele, de care deja i se făcuse dor! Dor, un cuvânt care cu adevărat …doare. Și ea știa asta! Acasă, la familia Petrescu, Maria era cu adevărat „acasă”. Întotdeauna o așteptau cu masa pusă când se întorcea de la facultate, avea condițiile necesare pentru a putea studia în liniște, se putea odihni în camera ei ori de câte ori simțea nevoia, ieșeau împreună la plimbare, la cumpărături, ca o adevărată familie. Și ce era cel mai important, mergeau la teatru, la fiecare spectacol care se juca. Aveau abonament, ceea ce pentru Maria, era o mare încântare. O mare încântare a fost pentru ea și când, după primul semestru, a fost aleasă să facă parte din distribuția unui spectacol, alături de actori celebri. Avea un rol numai de câteva replici, dar Mariei i se părea că e cel mai frumos lucru care i se întâmplase vreodată. Era primul spectacol din viața de studentă, dar nu și ultimul. S-a descurcat atât de bine, încât a fost distribuită mai apoi și în alte spectacole. Soții Petrescu își anunțau de fiecare dată cunoștințele și îi invitau la teatru, ca și cum ar fi fost cu adevărat fiica lor. Și chiar așa se și exprima;

– Vii la teatru ? Joacă fata noastră! Iar ei veneau. Acasă la țară, nu mersese deloc, însă mama și bunicii, erau ținuți la curent cu tot ce se întâmpla la București, atât de Maria, cât și de familia Petrescu. Și tare erau cu toții mândri de realizările ei. Și aveau și de ce! Toată lumea din sat întreba, mai ales pe coana preoteasă:

-Ce face Maria? Cum o duce la București? Iar aceasta răspundea:

-Bine, joacă teatru, și se apuca să dea explicații, cu lux de amănunte. Și creștea inima în dumneaei! După aceea, vară după vară, a mers în vacanțe cu Ioana, însă de multe ori însoțită și de noua ei familie. Au mers chiar la mare și la munte, erau nedespărțiți, încât la un moment dat, Maria a avut impresia că așa a fost dintotdeauna. Și își dorea tare mult să rămână așa ! Dar ….timpul zboară!

*** Timpul a zburat și, Maria, a ajuns aproape de sfârșitul ultimului an de facultate. Printre toate preocupările, din când în când, mai mergea, împreună cu colegii, la câte o întâlnire de grup, la o cofetărie, la un film, chiar și într-un club serios, la dans, dar niciodată nu întârziase acasă peste ora zece. Prieteni, avea destui, însă nicio relație serioasă. Erau prietenii platonice, băieți în compania cărora se simțea minunat, colegi de an, de grupă, de facultate. Îi era bine așa cum era, nu vroia să-și „complice” viața, cel puțin deocamdată. Dar, cum ar fi spus bunica, „nu i se aprinseseră călcâile”! Veni vara, ultima sesiune de examene (pe care le trecuse cu nota maximă) și bineînțeles, Examenul de Licență. Nici nu se putea concepe altfel. Zece cu felicitări! Deci, ȘEFĂ DE PROMOȚIE! Era meritul ei, și trebuia sărbătorită cum se cuvine. Veniseră de la țară mama și bunicii, iar soții Petrescu invitaseră câțiva prieteni. După cermonie, merseră la un restaurant , unde serviră o masă pe cinste. Doar era vorba despre „fata lor” ce mai încăpea discuție! Și tot fără discuție, Maria a primit repartiție la un teatru foarte bine cotat, bineînțeles în București. Și repede a obținut și un rol! Era o piesă cunoscută, jucată de multe ori, dar la care publicul spectator era prezent de fiecare dată. Mai ales, când în distribuție se aflau actori noi. Și cum era de așteptat, afișele au împânzit orașul, biletele s-au vândut imediat, încă de la primul spectacol jucându-se cu casa închisă. Iar Maria, era pregătită foarte bine, atât din punct de vedere profesional, cât și emoțional, să facă față ori cărei situații. Așa credea, însă realitatea a fost alta.

Nu vă gândiți că nu s-a putut descurca din punct de vedere profesional. A excelat! Însă emoțional… Jucase Maria în atâtea spectacole, pe parcursul anilor de studenție, încât era deja obișnuită cu scena, cu publicul, cu lumina reflectoarelor, cu aplauzele interminabile de la sfârșitul piesei însă acesta, era debutul ei oficial. Juca în calitate de actor profesionist. Și era început de stagiune. În sală, niciun loc nu rămăsese gol. Inima ei era cât un purice. Cu toate că se considera destul de pregătită să treacă cu bine peste acest moment, totuși, simțea o neliniște inexplicabilă. Un gol imens în stomac. Dar nu se exterioriză. Nu intra chiar de la început în scenă, așa că a putut trage cu ochiul, pe furiș, pe la colțul cortinei spre sală. Luminile erau stinse. Nu se descifrau chipuri, doar o mare de oameni. În schimb, scena era luminată puternic. Parcă mai luminată ca întotdeauna! În momentul în care intră, Maria se contopi cu personajul, se transpuse în pielea lui, și triumfă. La sfârșitul reprezentației, în sală s-a pornit un ropot de aplauze și toată lumea se ridică în picioare. Atunci s-au aprins și luminile. Și Maria văzu!… Văzu, în dreptul scaunului de la mijlocul primului rând, un bărbat. Era înalt, frumos, trecut ușor de prima tinerețe, îmbrăcat impecabil, care o privea fix , cu ochii înlăcrimați. A simțit că scena i-a fugit de sub picioare! Pentru o fracțiune de secundă, a avut intenția să strige; -Tati!, dar trebuia făcută reverența de final, și pentru câteva clipe se aplecă împreună cu ceilalți. Iar când ridică ochii…din ochii ei începură să curgă lacrimi fierbinți, iar buzele murmurau repetitiv: tati, tati,..însă locul din fața ei era gol. Gol și sufletul Mariei, care nu mărturisi nimic, nimănui. A avut impresia, că totul s-a petrecut în închipuirea ei, că subconștientul îi juca feste. Și avu un pic de teamă. Ce vrea să însemne oare, că nu era pregătită suficient, sau nu putea face față emoțiilor? Se trezi însă la realitate, când în drum spre cabină, cineva îi înmânase un trandafir alb, de care atârna un bilețel pe care scria doar atât: ți-am promis! Apoi, în fiecare seară, locul din mijlocul primului rând, toată stagiunea a rămas gol. În schimb, după fiecare reprezentație, mereu de la aceeași persoană a primit doi, trei, patru…. trandafiri, în funcție de al câtelea spectacol fusese. A încercat să dezlege misterul, întrebând la casa de bilete, dar n-a putut afla decât atât: pentru locul respectiv se plătise un abonament, iar despre băiatul care îi oferea trandafirii seară de seară, că era angajatul unei florării din apropierea teatrului și fusese plătit, de un domn, să aducă trandafiri albi. Iar trandafirii albi, erau și preferații mamei ei, Ioana! Și Maria, a înțeles! Însă inima, tot îi plângea, ca atunci în copilărie, când o cuprindea dorul. Și dorul, a durut și atunci, și o durea și acum. Șimțea nevoia de o îmbrățișare și a tot așteptat, însă aceasta nu a venit! Și s-a resemnat.

Flori Bungete