Poezia e în firea poprului românesc și e singura comoară a sufletului său, care în cursul veacurilor grele de suferinți l-a însoțit, ușurându-i greul vieții, și l-a îndulcit, mângâindu-i sufletul, iar din zilele de fericire ne-a păstrat bogăția sufletului său sănătos, vesel, senin și nobil. Multă jale și durere, mult chin și batjocură a îndurat poporul ardelenesc din partea ungurilor în decursul războiului european! Suferințe pe câmpul de luptă, suferințe acasă! Nu s-a putut ca aceste suferințe să nu scoată din adâncul inimii poporului necăjit coardele poeziei ca să cânte durerea. Câte inimi s-ar fi zdrobit de durere și de dor, dacă n-ar fi pășit poezia ca să le mângâie și să le ușureze? În versuri și-a turnat dorul și jalea, patimile și suferințele soldatului la front, în versuri i-au răspuns cei de acasă și versul le-a fost mângâierea și nădejdea. În ele veți găsi resignarea și optimismul sănătos al țăranului, alăturea cu decepțiunea și durerea, care capătă o nuanță plăcută prin ajutorul artei poetice. Ele au un ton religios, țăsut cu fire puternice de sentimente curate, morale. Credința și nădejdea în Dumnezeu, bucuria împreunată cu durerea și împlinirea datoriei, iubirea de patrie și nostalgia, dragostea nemărginită față de soție și familie, și nădejdea într-o soartă mai bună a neamului nostru pe urma suferințelor îndurate pentru alții.

Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor.

Dr. Emil Precup, director la Liceul Petru Maior din Gherla 

Multe greutăți pe noi

de Toma Hulpe

Multe greutăți pe noi

Cu acest mare război,

Amu-s mai doi ani de zile

De când bătaia tot ține.

Foaie verde de săcară,

Ia, se face primăvară,

Noi pe-aici ne tot luptăm

Și puținei rămânem,

De-acasă scrie că-i rău

Că merge și tată-meu.

Codru prinde-a înfrunza

Și cucu prinde-a cânta

N-are cine-l asculta

Că satu îi pustiit

Și de bărbați părăsit,

Nu mai vezi oameni voinici

Decât muieri, copii mici,

Și toți plâng ei cu bănat

Că trebe mers și arat.

Da cine-a prinde boii-n jug

Și cine-a ținea de plug,

Maica-i slabă și nu poate

Am o soră, dar ea-i fată

L-așa lucru nu-i dedată,

Barăm de-ar fi ficiorii

Ar ști rândul prin deal

Și s-ar duce la ogor

Și-ar ara cât ar putea

Și tot s-ar mai mângâia,

Dar așa ce-i de făcut

Nu merge nime la plug,

Pământul rămâne gol

Nu ca-n anul trecător,

C-au mai fodt bătrâni pe-acasă

D-amu nici aceia nu-i lasă

Că-i cheamă la bătălie

Să-și apere-a lor moșie.

Împărate, împărate,

Pune pace nu te bate

Că nu-ți rămân oameni pe sate

Numai muieri supărate

Și copiii supărați

Plângând după ai lor tați,

Ei cu toți p-ing-a lor maică

Zicând, „unde-i al nost tată”?

Foaie verde de bujor,

Mă-sa le spune cu dor

Că e dus depărtișor

În Polonia Rușilor,

„Să nu lase ca să vină

Rusul mai rău ca un câne,

Să nu vie pe la noi,

Să vă omoare pe voi”.

Italie, Italie,

Țară lungă și pustie,

Italie, țară rea,

Mi-ai mâncat viața mea

Mi-ai mâncat și-al meu bine

Și pe mândra d-ingă mine.

Cântă puiul cucului

de Toma Hulpe

Cântă puiul cucului

Pe „Aufsatzul” tunului

Sub poalele „Görzului”.

Görzul e oraș vestit

În grele arme ocolit,

Am durmit în el o noapte

Și-am visat un vis de moarte,

Am visat durmind un vis

Că eram c-un brâu încins

C-un brâușor de mărgele,

Acestea-s plumbi de oțele,

Italie, țară lată,

Cât ești tu de blăstămată,

De s-adună pentru tine

Feciorii mai toți din lume

Să sufere-atâtea rele

Pentru dealurile tale,

Pentru munții tăi de piatră

Rămân copii fără tată

Și femei fără bărbați

Surorile fără frați,

Au rămas soațe pustii

Mamele fără copii,

Cum a rămas și-a mea mamă

C-un dor mare fără samă.

Trandafir cu foaia lată,

Bine mi-a fost mie odată

N-aveam grijă de pușcat

Numai tot de sărutat

Dară amu vai de mine

Rău m-am străinat de lume,

Nici eu singur nu pot spune

Câte rele-au dat de mine,

Multe dureri am răbdat

De când de-acas-am plecat,

Că buni frați mi-am căpătat

Șrapnelele de la tun

Ăștia-s frații mei cei buni,

Granatele celea tari

Ăstea-s frații mei cei mari.

Foicică și una

Foicică și una,

Prinde cucu a cânta

Nu-mi vine a-l asculta

Dacă nu-s în țara me

Lângă a mea dulce dorită,

Foicică nintă creață

Să-i spui de a mea viață

Cum o petrec de cu greață.

Doamne, când îmi vine-n minte

Cum trăiam noi mai-nainte,

Cât de bine petreceam

Când lângă mândra ședeam,

Doamne, cum ne veseleam.

Dară amu mă topesc

Pe pământul cel rusesc

Și tot mereu mă gândesc

De când eram copil mic,

Să fi aprins și omorât

Și tot aș fi ispășit

După câte-am suferit,

Să fi făcut orice rele

Tot aș fi scăpat de ele.

Doamne, multe m-au mâncat

De când de-acasă am plecat

M-au mâncat multe de toate

De nu încap nici în carte,

Făr` cu gur-aș povesti

Când ne-am putea întâlni.

Foicică de bujor

Scrisă de-un tânăr ficior,

Foicică din poiană,

Și pe el așa îl cheamă,

Foaie verde și una,

Țugsfirer (plutonier) Hulpe Toma.

Sursa:

-Emil Precup, Dor și jale. Patimi și suferințe, Poezii culese din războiu, aranjate și publicate pentru popor, Tiparul Tipografiei Diocezane, Gherla, 1920.

Prof.dr. Cornel Mărculescu