Trecuse aproape un an și jumătate de când călcase pământul londonez. Pe șantier, a fost activitate continuă, se apropiau de final, lucrau intens la finisaje. Începuse chiar să-i placă ceea ce făceau, el și ceilalți, deocamdată…și credea că asta va mai face mult timp de acum încolo… dar iar nu se potriviseră socotelile.

-Cosmin și Radu, sunteți așteptați la domnul Rotaru, auziră în spatele lor pe cineva zicând.

-S-a întâmplat ceva?, întrebă Cosmin surprins.

-Nu știu…nu cred…răspunse Vasile, cel care venise să le aducă la cunoștință. Mergeți să vedeți, eu mă duc la treaba mea!
Ajunseră la ușa biroului și ciocăniră discret.

-Intrați, băieți! auziră și deschiseră ușa.

-Bună ziua, ne-ați chemat?, întrebă de data aceasta, Radu.

-Da, vă rog luați loc!

-S-a întâmplat ceva?, îndrăzni Cosmin să întrebe.

-Nu, adică…da! cum vreți să o luați! Uitați ce este, băieți! V-am urmărit activitatea în toată această perioadă. Știu că nu v-a fost ușor, dar v-ați descurcat. Toți, cu excepția lui Horia. Îmi pare rău că nu s-a putut acomoda, se mai întâmplă. Cert e că de voi, sunt cât se poate de mulțumit. Și nu vă laud, sunt obiectiv. Însă, vedeți voi, lumea evoluează. Tehnologia își face simțită tot mai mult prezența, e nevoie de oameni cu cunoștințe vaste în domeniu, totul e computerizat, nu oricine poate face față. M-am gândit, dacă considerați că este benefic pentru voi, să vă propun să urmați și cursurile unei Facultăți de Calculatoare în cadrul Universității, concomitent cu munca pe șantier, firește. Așa veți putea îmbina și partea teoretică și cea practică în același timp.Va fi greu, știu din proprie experiență, dar merită efortul, vă asigur! Eu sunt dispus să vă reduc programul de lucru, să vă dau posibilitatea să vă pregătiți pentru examene. O fac pentru voi, dar și pentru mine. O să începem o nouă lucrare, și apoi alta, și alta…E nevoie de specialiști, de oameni bine pregătiți. Nu zic că nu ne descurcăm și acum, toți oamenii mei sunt…ași, în ceea ce fac. Dar de ce să nu vă numărați și voi printre cei care muncesc cu capul, nu cu mâinile? Ei, ce ziceți?

-Păi, eu…adică noi,…adică eu… se bâlbâi Cosmin, dacă și Radu vrea, noi…adică…da, zicem da!…Nu?și se uită spre Radu, așteptând o confirmare și din partea lui.

-Eu, dădu și Radu să zică ceva, eu…zic ca el…da…Da, fără nicio îndoială… Chiar vă mulțumim că v-ați gândit la noi…Oricum, eu sunt pasionat de calculatoare. Să urmez o facultate…în domeniu, ar fi mai mult decât un vis!

-Bine, nepoții mei! Uitați cum stă treaba: cu limba vă descurcați foarte bine, deștepți sunteți, muncitori deasemenea, tot ce vă rămâne de făcut e să vă puneți cu burta pe carte.Până la examene, muncă, învațat, muncă, învățat, și iar muncă și iar învățat… Ok?

-Ok, răspunseră ei într-un glas. Așa vom face!

-Se cuvine să vă întreb, ca să știu: bani de taxe aveți? Bănuiesc că da.Vă știu economi, n-am observat să fi fost prea cheltuitori. Dacă nu, aici sun!

-Stați liniștit în privința asta. Eu, cel puțin, cred că pot face față fără probleme.

-Și eu, spuse Cosmin. Am trimis puțini bani acasă. O să mă descurc sigur! Și…promitem: n-o să vă dezamăgim nici de data aceasta!

-Foarte bine, așa vă vreau! Eu am plecat de la zero și uitați unde am ajuns. Dacă vrei cu adevărat, se poate. Cine știe, peste câțiva ani, veți avea și voi propria voastră afacere, nu se știe niciodată! Aici, sau în țară.E  bine  să fiți pregătiți și să așteptați momentul oportun. Din partea mea, veți avea tot sprijinul necesar. Mi-ar fi plăcut să am doi băieți ca voi, dar  nu-mi pare rău nici de ce am! Maria-Mirabela, e totul pentru mine.Apropo: ea și soția mea, Clara, se vor întoarce curând dintr-o mică vacanță. Poate ne vedem într-un weekend! Abia aștept să termine Universitatea. Îmi pun mari speranțe în faptul că va lucra pentru mine, alături de cei de la serviciul contabil. Ei…în fine, să lăsăm asta. Acum, înapoi la lucru! Timpul costă bani…știți asta nu?, completă domnul Rotaru și le făcu cu ochiul.

Știau, cum să nu, dar dacă timpul costa bani, ca să faci bani era nevoie de muncă. Iar acum, cei doi tineri erau și mai motivați să facă bani, așa că s-au întors la lucru, parcă nevenindu-le să creadă că în curînd vor fi din nou studenți, și nu oriunde, în Anglia…

-E oarece bai?, îi trezi din meditație o întrebare pusă de Ionuț, în stilul lui molcom, ardelenesc.

-Nu-i nici un bai, băi…ardelene! E…fain, ca să zic așa, îi răspunse Cosmin, iar Radu îl completă:

-Atât de fain, că nu ne vine încă a crede! Vorbim diseară acasă, acum avem treabă. Și se apucară din nou de lucru și cu mai multă încredere în viitor.

Flori Bungete