Oriente. Cubanezii o descriu ca pe o provincie îndepărtată, agricolă, rămasă în urmă. Așa și este, dar aici se află ADN-ul Cubei, de aici au pornit revoluțiile, istoria, muzica. În țările cu forme de șarpe, diferența culturală între capul șarpelui și coadă este enormă. Vietnam și Chile, Birmania, exemple perfecte. Cuba și ea, 1500 km lungime și 100 km lățime. Oriente este coada.
Am ajuns la Santiago cu trenul după o călătorie de vreo 20 de ore, incluzând întârzierea de la început. Mai mult mort decât viu, căldură infernală, aglomerație. O treabă este totuși de menționat. Dacă excludem stricatul trenului, viteza medie a fost mai mare ca pe București – Cluj. Când se mișcă se mișcă, problema este că se strică, deoarece nu au piese de schimb, iar ei sunt nevoiți să le tot cârpească.
Santiago este al doilea oraș ca mărime din Cuba. Nimeni nu vrea să vină să trăiască sau să muncească aici. Este un fel de Siberie a Cubei. Orașul este mai puțin dezvoltat și mai afro-cubanez. Până să spun că merg în Santiago, nu am simțit rasism în Cuba. Când am zis că merg totuși acolo, se uitau un pic ciudat la mine, ce vrei să faci acolo, nu este nimic, sărăcie lucie și negri, mi-a comunicat un proprietar de casă de oaspeți.
O să ziceți că în Cuba totul este la fel de puțin dezvoltat și sărac. Deloc, opusul lui Santiago este Santa Clara. Cel mai alb și mai dezvoltat oraș din Cuba, este altă lume, din toate punctele de vedere, economic, social, cultural. De exemplu, acolo era plin de rockeri, chiar și punkeri. („son punk”, a fost explicația dată de față de la înghețata când m-au tăiat vreo trei cu creastă la coadă). În Santiago, nici urmă de punk, muzica cubaneză este asociată cu Santiago mai mult decât cu orice alt oraș.
Guantanamo a ajuns faimos datorită bazei militare americane unde îi torturau pe teroriști și pe așa-zișii teroriști musulmani. Baza a fost cedată americanilor înainte de anul 1959. Cu toate eforturile făcute de Fidel Castro, baza Guantanamo n-a mai fost recuperată. Și astăzi, pe lista revendicărilor, retrocedarea Guantanamo este pe pozitia 1. Din orașul Guantanamo până la bază mai sunt vreo 30 de km. Ultimul oraș înainte de bază, are nume cu rezonanță de model de Porsche, Caimanera. Acolo nu se poate merge decât cu permis special. Vrând-nevrând, cu interdicția, Cuba îi apără pe americani.
După Guantanamo, există o zonă depopulată. Drumul Santiago – Baracoa durează 3 zile pe biciclet, vreo 250 de km. Traversezi muntele ce separă, coasta de sud pe cea de nord. Două campinguri de stat sunt singurele locuri unde te poți caza. Am rezervat prin telefon, am ajuns la camping să aflu că nu se găsește rezervarea și că nu au locuri. Eternul „nu avem” cubanez, cu calm, cu normalitate, fără posibilitate de recurs. Viața fără Booking, nu este ușoară.
Erau stații de autobuz pe drum și, mi-am zis, am sac de dormit. În singurul orășel unde am mai putut să ajung, am găsit un loc la o casă nelicențiată. Adică, famila aceia m-a luat ilegal în casa lor pentru numai 20 de dolari. Problema numărul doi, foamea de după 95 de km de pedalat pe bicicletă. Au două magazine în oraș. Ca pe vremuri în România, pe raft există ceva, dar în fapt nimic. Borcane, conserve ciudate, zahăr, și niște biscuiți chinezești. Pâine nu mai au. Apă nici atât, nu este zonă turistică. Iau biscuiți cu aromă de alge, fabricați în China, și probabil, donați statului cubanez. Nu țin de foame, mai caut și norocul mă lovește iar. Doar ce a fost fiesta orașului. Vânzătorii ambulanți au permise pe două săptămâni, una înainte și una după fiesta. E ultima zi de permis, la un chioșc găsesc o pizza mică, fleșcăită, cu brânză ca guma și fără sos de roșii… Nu comentez, mă alimentez…. „Me alimento”, e un refren în Cuba, adică nu contează ce mănânc și dacă are gust, doar să țină de foame. O fată destul de bine educată m-a convins că salata iese la socoteală, mai scumpă decât carnea, trebuie să mănânci o sumă, ca să te țină o zi. Carnea, deși este mult mai scumpă, ține de foame mai bine per peso cheltuit, în special cea ieftină (și de Implicit de proastă calitate).
Peste munte este Baracoa, am traversat pe bicicletă. Pe coasta de sud, soare și frumos, treci de vârf spre nord – ploaie. Nimeni pe drum în afară de doi nemți pe biciclete pedalând în sprint și cu un casetofon enorm dat la maxim. 5 ore fără oprire m-a plouat până am ajuns în oraș. Toată noaptea ploaie și a doua zi de dimineață ploaie.
Baracoa e singurul loc din Cuba care are bucătărie regională. Peștele în sos de cocos e specific, mai au și un desert numit cucurucho. Am căutat un restaurant mai bun, am găsit, dar când m-am așezat la masă s-a luat lumina. Nu a mai revenit în seara aia. Cum ploua și afară era beznă totală, mai să nu găsesc pensiunea. Baracoa e plină de turiști, am schimbat pensiunea în fiecare zi. Nimeni nu oferea cazare 3 nopți la rând.
Ploaie iar, străzile până la genunchi cu apă. Cumva am reușit să-mi rup papucul. „Ipanema nu e Havaiana”, de 10 ori mi-a zis o prietenă braziliancă în Rio, când căutam să cumpăr papuci și tot n-am ascultat-o. Mă urc în bicitaxi să merg să iau papuci noi. Taximetristul îmi cere papucii rupți și îi dau. Eram în fața magazinului și convins că o să găsesc alții noi. Magazinul este închis. Al doilea nu mai are papuci. Al treilea și aparent ultimul din oraș, este închis. O întreb pe respectiva de ce este închis și-mi răspunde că plouă. Treaba e că sunt desculț, mă întreb de ce i-am dat la taximetrist papucii. Între timp, aflu de alt magazin, „de marcă”. L-am găsit bineînțeles închis, vânzătoarea tocmai ce încuia. Pe ușă scrie că mai sunt 7 ore de program. O conving să redeschidă și găsesc perechea de Havaianas 43. Perechea, adică singura pe măsura 43. Nu contează că sunt roșii, dau și bacșiș că a deschis pentru mine și mă simt om din nou, încălțat .
M-am săturat de ploaie și am decis să iau autobuzul. Loc au peste două zile, încă o dată nu fac față la valul de turiști. Pe autobus, trei cubanezi și restul turiști. Adio Oriente, înapoi în Cuba civilizată.
Răzvan Vulpea Călătoare
